Prințesa Apicultură

Apicultura este o ramură a zootehniei care studiază biologia şi tehnologia creşterii şi explorării albinelor, în scopul obţinerii de producţii apicole ridicate şi a sporirii producţiei de seminţe la plantele agricole entomofile. Datorită particularităţilor biologice specifice, albinele furnizează omului importante produse, iar prin acţiunea de polenizare încrucişată a plantelor entomofile asigură însemnate sporuri de producţie la multe culturi agricole.
Pe parcursul întregii sale existenţe, omul a vânat cuiburile de albine sălbatice şi le-a luat mierea. Apicultorii au folosit stupii şi au recoltat miere de la ei cu cel puţin 4500 de ani în urmă. Pe parcursul ultimelor decenii (din anii 1800 până în prezent), cunoştinţele despre apicultură au crescut, ca urmare a cercetărilor efectuate de arheologi, filologi şi oameni de ştiinţă.
Se presupune că primii oameni au luat miere de la albine din cuiburile construite în copaci sau în alte locuri. Colectarea de miere din cuiburi sălbatice se efectuează până în prezent, cu excepţia regiunilor unde a fost înlocuită total de apicultură. Erau vânate cuiburile de albine melifere (Apis) şi speciile mari de albine care nu înţeapă (Meliponinae). Nu numai omul a fost un vânător al cuiburilor de albine, ci şi unele mamifere ca cimpanzeii care au fost observaţi folosindu-şi mâinile sau beţe pe care le introduceau în cuib pentru a le scoate unse cu miere.
Cea mai veche dovadă arheologică asupra vânatului albinelor melifere (Apis mellifera) este un desen de pe o piatră din epoca mezolitică care a fost găsit în estul Spaniei şi datează din perioada 6000 î. Hr. În acea perioadă, nu la mult timp după ultima Eră glaciară care a avut loc la circa 9000 î. Hr., se presupune că în regiune a existat un climat optim. Desenul fost folosit ca simbol al celui de-al 18-lea Congres Internaţional de Apicultură de la Madrid din 1961 şi a apărut în numeroase reviste şi cărţi apicole. Persoana reprezentată, în general considerată a fi o femeie, ia miere dintr-o grotă situată în faţa unei stânci. Nu există dovezi asupra existenţei unei surse de fum sau a unei îmbrăcăminţi de protecţie.

Alte picturi pe stâncă realizate înaintea erei noastre în India şi Africa de Sud arată faptul că vânătoarea de miere sau chiar apicultura a fost o activitate organizată care implica alcătuirea de echipe de bărbaţi şi femei.
În Africa de Sud şi Zimbabwe existau albine Apis mellifera, iar într-o pictură descoperită în Zimbabwe se distinge faptul că fumul era deja folosit. În Asia existau albine Apis dorsata ale căror cuiburi au fost descrise într-o pictură indiană post-mezolitică, descoperită în 1984.
În cadrul apiculturii tradiţionale erau utilizaţi stupii ficşi în care albinele construiau fagurii de sus în jos şi îi fixau cu ceară şi pe părţile laterale. Astfel, un fagure putea fi scos, doar dacă era tăiat. În cazul stupilor orizontali accesul se putea face mai uşor, prin două părţi, faţă de stupii verticali care puteau fi accesaţi doar prin partea de jos.
În Anglia au existat experimente prin care se încerca construirea stupilor din diferite unităţi. În 1649, William Mew a inventat un stup care era format din cutii stratificate, fără rame. Albinele aveau tendinţa să depună miere în cutiile de deasupra care erau scoase atunci când erau pline de faguri cu miere. Gedle a patentat în 1675 un stup care avea câte un cadru în interiorul fiecărei cutii, cadru de pe care albinele trebuiau să înceapă construcţia fagurelui.
Stadiile de dezvoltare a stupilor au condus la stupul cu rame mobile care este folosit în prezent. Stupul cu rame mobile este originar din Grecia şi a fost descris de Sir George Wheler în cartea sa din 1682, A journey into Greece. Autorul a descris stupii pe care i-a văzut în mănăstirea Sfântul Cyriacus de pe muntele Hymettus din Attica. Stupul avea forma unui vas mare pentru flori, iar albinele îşi construiau fagurii de la nişte rame aşezate peste vas, care nu erau lipite de marginile laterale, pentru a putea fi scoase una câte una. Cu aceşti stupi călugării efectuau mai multe operaţiuni: inspectau şi manevrau familiile în timp ce albinele lucrătoare se aflau la cules, divizau familiile, controlau roitul, recoltau miere fără să distrugă ramele cu puiet şi se asigurau că albinele au suficientă hrană pentru a putea supravieţui peste iarnă.
În 1970, Abbot della Rocca, care a văzut stupi în Insula Creta, şi care erau probabil asemănători celor din Grecia, a publicat cartea Traité complet sur les abeilles în care există un pasaj în volumul 2 (p. 467-469) din care reiese că el a înţeles importanţa spaţiului care trebuie lăsat albinei pentru a se deplasa printre faguri. Şi François Huber a înţeles importanţa spaţiului albinei denumindu-l: distanţa egală care trebuie păstrată în mod uniform între faguri. Huber a consturit un stup cu rame mobile de tip acordeon care putea fi deschis ca o carte. În Anglia, Robert Golding a descris în 1947 un stup grecesc îmbunătăţit cu rame între care se păstra o distanţă corespunzătoare. Alţi stupi cu rame mobile au fost inventaţi în 1806 de Petr Prokopovich din Rusia şi în 1848 de Dzierzon din Germania, însă ramele erau aşezate prea aproape de pereţii stupului, iar albinele uneau cele două părţi cu fagure sau propolis, astfel încât trebuia ca ramele să fie tăiate pentru a putea fi scoase afară. Toţi aceşti stupi au fost invenţii destinate stupăritului în zonele de pădure şi aveau o uşiţă în partea din spate, ca şi stupii din buşteni verticali.

Progresul practic a fost făcut în anul 1851 de către reverendul L. L. Langstroth din Philadelphia care a încorporat rame mobile în cutii stratificate. Principiul după care a fost construit stupul cu rame mobile a fost descoperirea spaţiului albinei, un loc pe care albinele îl folosesc ca pe un coridor. Teoretic, acest spaţiu este de 6 până la 10 mm, iar practic este de obicei de 8 mm. Reverendul Langstroth nu şi-a revendicat invenţia, el a fost doar cel care a identificat nevoia spaţiului albinei, atunci când a creat stupul practic, cu rame mobile. Stupii cu rame mobile au fost inventaţi înainte de anul 1852, când stupul Langstroth a fost patentat, însă aceştia nu erau practici, deoarece erau fie prea complicaţi, fie prea scumpi. Langhstroth a făcut experimente cu mai multe tipuri de stupi, însă doar în luna octombrie a anului 1851 şi-a dat seama cât de avantajos este să se ţină cont de acest spaţiu. La 5 octombrie 1852, Langstroth a obţinut un patent pentru inventarea stupului cu rame mobile: o cutie cu rame aşezate paralel, în care părţile laterale şi părţile de jos ale ramelor respectau spaţiul albinei.
Utilizarea stupului de tip Langstroth s-a extins rapid, la început în America de Nord, Europa şi în restul lumii, acolo unde apicultorii au aflat de existenţa stupului prin intermediul cărţii publicate de Langstroth în 1853. Charles Dadant care a emigrat din Franţa în SUA în 1863, a avut un rol important în extinderea utilizării stupului cu rame mobile. În multe ţări au început să apară reviste apicole, iar apicultorii au început să înfiinţeze primele societăţi apicole. Din 1857 au început să fie folosite foile de ceară artificială inventate de Johannes Mehring, care erau mai rezistente pentru extractorul de miere centrifugal, inventat de italianul Francesco de Hruschka în 1865. Deoarece foile de ceară erau însârmate, erau mai rezistente la viteze mai mari de rotaţie ale extractorului.
Până în anii 1600 albinele melifere din specia Apis erau prezente doar în Europa, Asia şi Africa. Albinele europene (Apis mellifera) au fost duse, cel mai probabil în coşniţe, din Anglia în America de Nord. Alte destinaţii ale albinelor europene au fost insulele Leeward, insulele Sfântul Kitts şi Nevis în 1688 şi regiunea Guadelupa în 1689. În 1784 au fost duse din Florida în Cuba. Din Spania şi Portugalia, albinele au fost transportate în America de Sud, ajungând pentru prima dată în Brazilia în 1839, şi în Peru în 1857. În Australia albinele au fost transportate cu succes în 1810 şi în Noua Zeelandă în 1839. Cu excepţia Insulelor Hawaii unde albinele au fost aduse în 1857, multe insule din Pacific au rămas fără albine până după anii 1950.
Albinle melifere europene au fost importate în ultimele secole de Egipt şi Israel, pentru că s-au dovedit a fi mult mai productive decât albinele din rasele native. Japonia, China şi Thailanda care aveau albine din specia Apis cerana, au importat albine melifere din Europa. Albine din regiuni tropicale din Africa au fost duse în America de Sud în 1956, producându-se astfel o hibridizare între albinele prezente şi albinele din Africa tropicală, iar albinele rezultate au fost denumite de apicultori albine africanizate. În următorii treizeci de ani albinele africanizate s-au răspândit în aproape toată America Centrală şi America de Sud. În 1988 erau prezente în 21 de ţări, din Argentina, până în Mexic.
În 1986 albine din specia Apis florea din Asia, au fost găsite în Sudan, iar albine din specia Apis cerana au fost găsite în vestul Noii Guinee şi în Papua Noua Guinee. În 1880, Frank Benton a avut o încercare fără succes de a aduce patru familii de albine din specia superioară Apis dorsata din sud-estul Asiei în SUA, deoarece albinele au murit pe drum.

Mierea a fost încă din antichitate cel mai important produs obţinut de la stupi sau de la albinele sălbatice. În antichitate mierea era utilizată în special în medicină şi a fost unul dintre cele mai populare „medicamente” în Egiptul Antic, fiind menţionată de peste 500 de ori în 900 de reţete şi a fost un ingredient comun în medicina medievală. Mierea era adesea singura substanţă disponibilă care putea face ca celelalte ingrediente acceptabile ca gust. În Europa mierea era utilizată ca medicament, ca hrană şi ca îndulcitor: era mai ieftină decât zahărul până în anii 1700 sau mai târziu. Prima carte despre miere, The virtues of honey in preventing many of the worst disorders a fost scrisă de Sir John Hill şi publicată în 1759 în Anglia. Mierea reprezintă un aliment deosebit de plăcut, hrănitor, cu mare valoare biologică şi calorică (3 150 kcal), uşor asimilabil, iar datorită conţinutului său în inhibină, posedă reale proprietăţi bactericide.
Ceara este produsul apicol cel mai uşor de transportat şi manipulat, deoarece nu se deteriorează şi nu necesită stocarea în recipiente speciale. Este un produs ce serveşte ca materie primă pentru numeroase industrii (peste 40). În antichitate şi în Evul Mediu, ceara era folosită pentru plata tributului sau a altor taxe şi era un articol comercial, deoarece putea fi utilizat în mai multe scopuri: pentru turnarea metalelor, modelare, impermeabilitate, ca adeziv, ca o componentă aunor alifii, pentru cosmetică, lumânări şi alte surse de lumină. În Europa şi în regiunile cu tradiţie creştină, biserica avea nevoie de cantităţi însemnate de ceară pentru lumânări, motivul utilizării acesteia fiind virginitatea albinelor. În perioada anilor 1200 un cod galic, Cymraeg, dădea şi motivul utilizării cerii în biserică:

The origin of Bees is from Paradise, and on account of the sin man they came hence, and God conferred his blessing upon them, and therefore the mass cannot be said without the wax („Originea albinelor este din paradis, ele au venit din cauza păcatului omului, iar Dumnezeu le-a binecuvântat şi de aceea slujba nu poate fi rostită fără ceară”).

În ultima sută de ani piaţa mondială a cerii a scăzut considerabil, deoarece mierea se extrage prin centrifugare, iar fagurii se pot refolosi mai mulţi ani. Astfel se pot obţine producţii de miere mai mari, iar producţia de ceară reprezintă doar până la 2% din produsele stupului. O proporţie considerabilă de ceară produsă se reîntoarce în industria apicolă care o prelucrează în forma fagurilor artificiali.

Polenul, lăptişorul, propolisul şi veninul, prin valoarea lor compoziţională, reprezintă importante produse apicole, mult apreciate pentru proprietăţile terapeutice. Comercializare polenului, puietului şi a lăptişorului de matcă, ca produse separate ale stupului, a început după anul 1950, deoarece necesită utilizarea de metode moderne de procesare şi stocare. Cercetările din ultimul timp au stabilit că valoarea sporurilor de recoltă, obţinută în urma polenizării plantelor agricole cu ajutorul albinelor întrece de 10-15 ori valoarea produselor apicole obţinute de la albine.

Guvernul a aprobat înființarea la Tulcea a primei Burse de pește din țară

Executivul a aprobat înființarea Bursei de pește de la Tulcea, cele 14 milioane euro necesare realizării investiției urmând a fi obținute din fondurile europene aflate la dispoziția țării noastre, potrivit ministrului Agriculturii, Valeriu Tabără.

Bursa va concentra oferta de produse pescăreşti care provin din zona de influenţă a oraşului Tulcea, din alte puncte ale Deltei, din pescuitul maritim la Marea Neagră.
Reprezentanții Ministerului Agriculturii speră că bursa va avea rolul de reducere a cantităţilor de peşte pescuite în mod ilegal şi va duce la eliminarea verigii intermediare reprezentate de speculanţi care la momentul actual sunt poziţionaţi între furnizori şi comercianţi controlând preţul prin ajustarea cantităţii de marfă pe care o disponibilizează către piaţă şi dirijând o mare cantitate a fluxurilor financiare provenind din aceasta activitate în afara fluxurilor financiare fiscalizate”, potrivit iniţiatorului.

Bursa de peşte este prima investiţie de acest tip din ţara noastră în domeniul piscicol, iar înfiinţarea bursei de peşte nu va crea un nou jucător pe piaţa specifică avută în vedere, va asigura în mod transparent menţinerea permanentă a echilibrului dintre cerere şi oferta.
La momentul actual în piaţă există doi mari jucători: furnizorii de produse piscicole şi cumpărătorii acestei categorii de produse, neexistând nici un fel de mecanism pentru gestionarea raţională care să asigure premizele unei dezvoltări durabile din punctul de vedere al resursei piscicole. Principala funcţiune a Bursei de peşte va fi cea de armonizare şi echilibrare a cererii cu oferta.
În plus, Bursa de peşte electronică de la Tulcea va funcţiona ca centru de primă vânzare a producţiei piscicole capturate în aria Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării. Astfel, asociaţiile de pescari şi pescarii profesionişti din aria Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării vor avea obligaţia de a transporta peştele colectat în pescăria Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării în cele 14 puncte de colectare aparţinând Bursei. De asemenea, şi deţinătorii de amenajări piscicole din aria Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării vor avea posibilitatea comercializării peştelui direct prin Bursa de peşte.
Bursa va fi funcțională peste un an și jumătate
Conducerea Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură vrea să realizeze burse de peşte, puncte de descărcare şi adăposturi în zona de coastă a Mării Negre şi în Delta Dunării prin accesarea de fonduri din Programul Operaţional pentru Pescuit 2007 – 2013. Astfel, Agenţia, în calitate de beneficiar eligibil, are posibilitatea accesării de finanţare nerambursabilă în vederea înfiinţării unei burse de peşte electronice în care gradul de finanţare este de 100%.
Durata de realizare a investiţiei este de 18 luni, timp în care, pe o suprafaţă de un hectar vor fi construite un corp central (construcţie din beton armat cu o suprafaţă construită de 2.473 mp) şi puncte fixe de colectare (construcţii din beton armat cu o suprafaţă de 370 mp).
România beneficiază, până în 2013, de peste 307,6 milioane euro prin POP pentru finanţarea investiţiilor în domeniul pescuitului, acvaculturii şi procesării, din care 230,7 milioane euro reprezintă asistenţa UE prin Fondul European pentru Pescuit (FEP), iar diferenţa este asigurată din bugetul naţional.
În Romania, există în jur de 1.500 de pescari autorizaţi în Delta Dunării, 1.000 la Marea Neagră şi aproximativ 800 pe Dunăre.

După cinci ani de la aderarea la UE, absorbţie de 30% pentru agricultură

Nici o treime din banii europeni destinaţi agriculturii şi dezvoltării rurale pentru perioada 2007-2013 a ajuns la beneficiari în cei cinci ani de când România a aderat la Uniunea Europeană.

Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit a efectuat, până la data de 2 decembrie 2011, plăţi în valoare de 1,577 miliarde euro. Aceasta în timp ce alocarea finaniară pentru primii şapte ani de la aderare este de şapte miliarde euro.
Astfel, în primii cinci ani de la aderare, la APDRP s-au depus 95.288 cereri conforme, valoarea totală a acestora  fiind de aproape 15,2 miliarde euro, ceea ce ar însemna un grad de utilizare a fondurilor de 216%.
Cu toate acestea, numărul plăţilor efectuate de APDRP a fost de numai 53.775, adică 1,577 miliarde euro. Cei mai mulţi bani au fost plătiţi celor care au depus proiecte pentru Măsura 322 „Renovarea, dezvoltarea satelor, îmbunătăţirea serviciilor de bază pentru economia şi populaţia rurală şi punerea în valoare a moştenirii rurale”, adică aproape 520 milioane euro prin cele 973 plăţi efectuate. O altă sumă importantă, respectiv 321 milioane euro, a ajuns la beneficiarii Măsurii 121 „Modernizarea exploataţiilor agricole”.

Acestor sume derulate de APDRP li se adugă încă 2,7 miliarde euro gestionate de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură destinate îmbunătăţirii calităţii mediului şi a zonelor rurale (Măsurile 211- Sprijin pentru zona montană defavorizate, 212 - Sprijin pentru zone defavorizate - altele decat zona montană, 214 - Plăţi de agro-mediu), plăţilor complementare şi asistenţei tehnice. Din această sumă au fost effectuate plăţi în valoare de 1,3 miliarde euro.
Astfel, în total, România are la dispoziţie, pentru perioada 2007-2013, suma de 9,732 miliarde euro din care a absorbit până în acest moment doar 2,886 miliarde euro, adică 30% din total.

Jumătate din laptele de pe piaţa românească, asigurat de 7% dintre crescătorii de vaci

În jur de 7% din crescătorii de vaci asigură jumătate din laptele existent pe piaţa din România, potrivit preşedintelui Asociaţiei Crescătorilor de Vaci Holstein-Ro, Costel Caraş.

Astfel, spune acesta, în România, 93-94% din cei care produc lapte sunt în ferme de 3-5 capete şi dau în jur de 50-60% din laptele românesc, iar restul de 6-7% produc diferenţa de 40-50%.
“România este unică şi total atipică pentru că există o concentrare într-o parte şi o mare disipare în cealaltă. Noi avem 93-94% din cei care produc lapte cu ferme de 3-5 capete. Ei dau în jur de 50-60% din laptele românesc, iar restul de 6-7% fac diferenţa de 50%. Procesatorii ştiind asta, în momentul în care vine primăvara, când începe să producă vaca mai mult lapte, se îndreaptă spre cei mici, cu lapte neconform pentru că le dă un preţ mai mic, să zicem circa 80 de bani pe litru, decât celor care produc lapte conform. Iarna, când nu există lapte sunt în stare să vină târâş la cei mari să ia lapte conform cu 1,5 lei”, a spus Costel Caraş, citat de Agerpres.

În consecinţă, crescătorii care deţin ferme mari de vaci în România vor o schemă de ajutor de stat pe calitatea laptelui, pentru recompensarea celor care au făcut investiţii în ferme şi pot livra procesatorilor lapte conform cu normele europene.
“Prelungirea perioadei de tranziţie pentru procesarea laptelui neconform, până la finele lui 2013, este un lucru bun pentru micii fermieri, dar care îi dezavantajează pe cei mari care au făcut investiţii în fermele lor, costisitoare de altfel, şi care sunt greu de recuperat în condiţiile în care procesatorii se îndreaptă mai mult către cei care produc lapte neconform în perioada de vară, deoarece le pot da astfel un preţ mai mic pe litrul de lapte”, a declarat Caraş.
Marii fermieri spun că laptele muls în fermele mici, în condiţii improprii cu normele europene, se amestecă cu cel din fermele mari în momentul procesării, iar consumatorul nu este informat ce fel de lapte consumă.
Micii fermieri ar trebui stimulaţi să crească vaci de carne
“Laptele din fermele mici este combinat cu cel de calitate, muls în condiţii moderne, iar pe raft nu există produse care să îţi spună că e făcut din lapte conform, de la o anumită fermă. Totul se amestecă”, a explicat reprezentantul crescătorilor de vaci.
În opinia acestuia, ajutorul de stat s-ar putea concretiza prin stimularea micilor fermieri, cu 3-5 vaci, să se îndrepte pe subvenţiile pentru vaca de carne, iar cei care au făcut investiţii în ferme să rămână pe producţia de lapte.
“Statul ar trebui să-l încurajeze pe fermierul mic să renunţe la lapte şi să se orienteze pe vaca de carne. Şi ei trebuie să trăiască, dar trebuie găsit un sistem pentru a-i sprijini. Cei mari, acel procent de 6-7% dintre fermieri, ar putea prelua şi cantitatea produsă de cei 94%. Cota de lapte în mod normal, la perfomanţa europeană de azi, trebuie să fie obţinută de la 500.000 - 600.000 de vaci, iar noi avem 1,7 milioane de vaci de lapte. Dacă un milion ar pleca spre carne şi ar da şi ceva lapte pentru consumul propriu, avantajul ar fi şi pentru ei dar şi pentru ţară”, a mai spus Costel Caraş.

Prințesa Sericicultură

Sericicultura este o ramură ştiinţifică a zootehniei care se ocupă cu creşterea, înmulţirea şi ameliorarea speciilor de viermi de mătase în vederea obţinerii gogoşilor ce se vor supune prelucrării, având scop final obţinerea mătăsii naturale. 

Termenul de „sericicultură" este provenit din < fr. sériciculture, cf. lat. sericum – mătase, cultura – creştere].

Sericicultura este o preocupare foarte veche a omului şi aşa cum s-a arătat în paginile anterioare, ea s-a născut în China. în era noastră s-a extins în foarte multe state şi continuă să se extindă şi în prezent, fiind reclamată de consumul, mereu în creştere, de mătase naturală.

Sericicultura cuprinde câteva etape principale, cum sunt: incubarea ouălor, hrănirea larvelor în vederea creşterii lor, măsuri pentru desfăşurarea îngogoşării şi asigurarea condiţiilor necesare procesului de reproducţie în scopul obţinerii sămânţei de viermi de mătase.

Creşterea viermilor de mătase presupune existenţa în apropiere a plantaţiilor de dud, deoarece frunzele de dud constituie hrana preferată a omizii în creştere.

Dudul este un arbore ce face parte din familia Moraceae, care are coroana bogată, cu frunzele suculente, bogate în substanţe nutritive. Frunzele de dud constituie, până în prezent, singura hrană pentru viermii de mătase din specia Bombyx mori.

Viermele de mătase domesticit nu se găseşte liber pe duzi, ci trăieşte numai alături de om, fiind îngrijit de către acesta.

Dudul este originar din Asia, de unde a fost adus în Europa, concomitent cu ouăle de viermi de mătase. Cultura şi extinderea plantaţiilor de dud, determină dezvoltarea sericiculturii şi producţia de mătase naturală.

Deoarece frunza de dud este proaspătă numai primăvara şi vara, ea poate constitui hrana viermelui de mătase doar pentru aceste două anotimpuri şi deci producerea gogoşilor este limitată la acest interval de timp.

Pentru creşterea producţiei de mătase naturală se cere existenţa unei baze furajere, care să poată fi folosită de viermi pe întreg anul. Până în prezent. Nu s-a găsit o soluţie favorabilă, care să satisfacă această necesitate, deşi s-au făcut multe cercetări în acest scop şi se fac şi în prezent. Este sugerată hrănirea viermilor de mătase cu hrană artificială, alcătuită conform unei diete propice creşterii normale a omizii, dar în acelaşi timp se impune şi selecţionarea unor rase de viermi, adaptate la o astfel de hrană. In această direcţie de cercetare Japonia deţine un loc fruntaş.

În ultimele două decenii, în România, sericicultura s-a dezvoltat în mai multe regiuni ale ţării, unde condiţiile pedoclimatice sunt mai favorabile. Activitatea ce se desfăşoară în scopul dezvoltării şi răspândirii sericiculturii este coordonată de Staţiunea Centrală pentru Cercetare şi Producţie Sericicolă, numită acum Societatea Comercială de Sericicultură „Sericarom S.A." Bucureşti (Băneasa). Această staţiune pregăteşte materialul de reproducţie, urmăreşte ameliorarea soiurilor de viermi de mătase în vederea creşterii productivităţii, urmăreşte combaterea bolilor cât şi prevenirea lor, se preocupă de extinderea plantaţiilor de dud şi de îmbunătăţirea bazei furajere, necesară unei producţii superioare de gogoşi, ţinându-se seama de faptul că pentru creşterea şi dezvoltarea în bune condiţii a larvelor rezultate din 1 g sămânţă este necesară o cantitate de aproximativ 30 kg frunză de dud.

Moldova are nevoie de o revizuire radicală a politicii agrare

Criza alimentară nu este un produs al actualei guvernări, ci un rezultat al modului în care sunt abordate problemele din domeniul agriculturii şi securităţii alimentare de întreaga clasă politică şi “societatea civilă”.

Nu este niciun secret că în decursul a câţiva ani de a rândul Republica Moldova a fost avertizată de pericolul apariţiei deficitului de produse alimentare. În anul 2007, Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO) a inclus ţara noastră în lista celor 37 de ţări care necesită susţinere alimentară urgentă. La aceste semnale de alarmă, guvernanţii  şi tot felul de „experţi” neoliberali răspundeau în unison că Republica Moldova este capabilă să depăşească orice criză şi că introducerea regulelor de piaţă şi a „normelor europene” în agricultură este o primă necesitate, iar orice politică protecţionistă şi orice limitare a exporturilor din partea statului ar fi o greşeală.

Rezultatele sunt pe faţă: ţăranii abandonează pământurile, populaţia depinde în totalitate de importurile străine şi riscă să se confruntă cu lipsa acută de produse alimentare. Pe lângă aceasta, schimbările climatice nefavorabile complică şi mai mult situaţia.

Este adevărat că modelul agriculturii autohtone, în mare parte nu corespunde normelor europene şi nici nu dispune de suprafeţe de teren şi de o capacitate necesară cultivare a produselor care ar putea să devină competitive pe piaţa externă. În calea unui astfel de proces de „modernizare” a agriculturii stau două împiedimente: densitatea populaţiei rurale şi multitudinea de culturi.

Una din cele mai mari greşeli ai clasei politice de la noi  fost acceptarea dogmatică şi impunerea a legilor economiei de piaţă în agricultură. În practica europeană, dar şi cea mondială, o mare parte a măsurilor economice au fost îndreptate spre „consolidarea gospodăriilor agricole”, cu alte cuvinte – falimentare micilor fermieri şi susţinerea formării unor gospodării agricole mari, care sunt mult mai competitive din punct de vedere al economiei de piaţă.

Guvernul nostru chiar a şi aprobat în 2006 un „plan de consolidare a terenurilor agricole”, care conţine următoarea definţie: „consolidarea terenurilor agricole reprezintă un complex de măsuri economice, juridice, tehnice, organizatorice şi ecologice, orientat spre folosirea raţională a terenurilor agricole, sporirea eficienţei sectorului agricol în ansamblu şi, ca rezultat, a nivelului de viaţă în comunităţile rurale”.

Cu toate că programul asigură că procesul de „consolidare” va fi unul „democratic” şi „benevol”, contribuind la ridicarea nivelul de trai în mediul rural, realitatea este cu totul alta. Condiţiile impuse micilor proprietari îi determină fie să-şi vândă, fie să-şi abandoneze terenurile agricole, iar populaţia economică activă este determinată să emigreze.

Aşa-numitul procesul de consolidare a gospodăriilor agricole presupune două efecte: depopulare mediului rural şi uniformizarea culturii agricole. În condiţiile Republicii Moldova, unde o parte considerabilă a populaţiei economic active este ocupată în agricultură, un astfel de proces ar fi egal cu un genocid. De fapt, acest proces deja este derulat, doar că este implementat destul de lent, din cauza unor impiedimentele de ordin juridic (codul funciar interzice cetăţenilor străini să deţină pământuri agricole), de ordin social (pericolul unor revolte ale populaţiei infometate) şi de ordin politic. Cu toate astea, în fiecare an numărul persoanelor care activează în agricultură scade cu ritmuri rapide.

Pe lângă aceasta, actuala guvernare intenţionează să liberalizeze piaţa funciară, care ar permite agenţilor economici străini să achiziţioneze terenuri agricole, ceea ce ar desăvârşi opera de ruinare a populaţiei Moldovei.

Un raport realizat de agenţia britanică pentru dezvoltare „Progressio” avertizează asupra faptului că decenii de neglijare a micilor fermieri, care hrănesc 2 miliarde de oameni din toată lumea – o treime din umanitate – au împins aceste mici comunităţi agricole la limită, fiind necesare măsuri urgente pentru a remedia situaţia.

Potrivit unui fost ministru francez al agriculturii Michel Barnier „ceea ce se întâmplă acum în lume este rezultatul liberalizării radicale a pieţelor. Nu puteam lăsa hrănirea oamenilor la discreţia capriciilor pieţelor. Este nevoie de o politică agricolă, de intervenţie pentru a stabiliza situaţia“. Fostul ministru francez spune că statele cu probleme alimentare nu trebuie să se concentreze pe export, ci pe hrănirea propriei populaţii. Abia apoi, când problema foametei este stabilizată, aceste state se pot concentra pe exportul surplusurilor de produse agricole.

Pentru a putea răspunde intereselor vitale ale populaţiei, clasa politică trebuie să-şi schimbe radical optica asupra agriculturii. Această ramură nu trebuie privită ca o sursă de venit, ci în primul când ca o sursă de aprovizionare a populaţiei cu produse alimentare. Respectiv, politica economică trebuie reorientată în această direcţie. Securitatea alimentară trebuie să fie o problemă prioritară în agricultură.

Concluzii

- În primul rând, statul are nevoie de crearea a unui mecanism de monitorizare a situaţiei cu privire la securitatea alimentară, care ar exclude nu doar apariţia deficitului de alimente, dar şi dependenţa pieţii interne de importurile străine.

-  În al doilea rând, statul trebuie să renunţe la politica de liberalizare a pieţii funciare, ai cărui rezultat poate fi unui distrugător pentru populaţia ţării.

-  Statul trebuie să adopte o politică de susţinere a modului de producţie tradiţional prin eliminarea oricăror taxe şi impozite pentru ţăranii care nu se ocupă cu comercializarea produselor, ci cultivă strict pentru consum propriu. În situaţia actuală, perceperea impozitului funciar de la persoanele care deţin terenuri cu o suprafaţă redusă nu este decât un şantaj care încearcă să determine ţăranii să se dezică de propriile loturi de pământ. Absurdă este situaţia când impozitul funciar este mai mare decât însăşi costul producţiei agricole obţinute.

A doua categorie de ţărani trebuie să fie micii fermieri, care deţin terenuri cu o suprafaţă medie şi nu cultivă cantităţi considerabile de produse. Astfel de producători au o semnificaţie locală, aprovizionând atât localitatea în care activează, cât şi localităţile invecinate.

A treia categorie de ţărani sunt antreprenorii, care deţin terenuri agricole cu o suprafaţă mare şi cultivă produse agricole în cantităţi considerabile. Anume aceşti producători au capacitatea de export, dar această posibilitate trebuie oferită  strict după ce este suplinită piaţa internă cu cantitatea de produse alimentare necesare.

Politica agricolă trebuie să diferenţieze în mod clar aceste tipuri de producători agricoli, găsindu-i fiecăruia rolul său în sistemul economic al Republicii Moldova.

Autor: Octavian Racu

Prezentarea oficiala a combinei New Holland CR

New Holland a produs prima combina cu rotor in 1975, iar astazi cu noua serie CR cu rotor dublu ofera cea mai puternica combina de pe piata.
Motorul de 13L si 591 cai ce echipeaza varful gamei, CR9090, ofera puterea necesara de care fermierii moderni au nevoie in campania de recoltat.

CR9090 inca detine recordul mondial de recoltare a graului, record stabilit pentru cea mai mare cantitate de grau recoltata in 8 ore, 551 tone.