Practicarea apiculturii are ca principala si directa motivate satisfacerea cererii pietei pentru produsele stupu-lui. Datorita valorii lor nutritive si terapeutice ridicate aceste produse au o multitudine de utilizari.
Produsul cel mai cunoscut este mierea. Suraele pri-mare (materia prima) din care albinele o produc sunt nectarul si mana.
Nectarul este sucul dulce al florilor, iar mana, sucul depua de puricii sau paduchii de plante pe alte parti ve-getale. Prelucrarea nectarului este un proces destul de complicat, care incepe cu strangerea materiei prime de catre albine si se termina odata cu capacirea celulelor din fagurii unde a fost depozitata mierea. In timpul cule-sului, albinele Strang materia prima in gusa, unde incep sa o prelucreze cu ajutorul salivei. Ajunse in stup, albinele culegatoare predau materia prima, partial prelucrata de ele in timpul culesului si al zborului, albinelor tinere, care o prelucreaza mai departe, pana la obtinerea produsului finit.
Prelucrarea nectarului, care, in final, este tranaformat in miere de catre albine, are la baza urmatoarele procese:
• tranaformarea zaharurilor ce se gasesc in nectar;
• reducerea cantitatii de apa continuta de nectar;
• imbogatirea nectarului in enzime, acizi organici, in-hibiba, acetilcolina etc.
Cea mai importanta modificare a materiei prime in timpul prelucrarii ei in miere conata in tranaformarea za-harozei din nectar, care este un dizaharid, in zaharuri mai simple (glucoza si fructoza), adica monozaharide. Aceasta tranaformare (invertire) are loc sub influenza unei enzime (ferment) numita invertaza, care se gaseste in saliva albinelor si in nectarul plantelor. Puterea de prelucrare a zaharurilor din nectar depinde de capaci-tatea de functionare a glandelor salivare si, in final, de gradul de uzura al abinelor. Cantitatea de saliva produsa de catre albine in timpul recoltarii nectarului este proportionala cu gradul de concentrare al acestuia. De asemenea, cu cat timpul folosit pentru umplerea gusei este mai indelungat, cu atat cantitatea de saliva folosita in procesul de tranaformare a nectarului colectat este mai mare si invertirea zaharozei se face in proportie mai insemnata.
Ministrul Agriculturii, Valeriu Tabără, nu vede în seceta din ultimele luni o problemă foarte mare pentru producţiile agricole din acest an, care urmează a fi unul normal, deşi nu unul de excepţie, ca 2011.
Astfel, ministrul consideră că există posibilităţi de recuperare pentru a avea în 2012 un an agricol normal deși deficitul de apă din sol înregistrat în toamna anului trecut ar putea afecta anul agricol pe mai multe suprafeţe întinse de culturi.
”Clima şi apa sunt factori importanţi pentru producţia agricolă, iar până la această dată consider că anul nu este unul foarte rău, chiar dacă există un anumit deficit de apă în sol la nivel de ţară. Este posibil să se compenseze acest deficit. Cred că avem nevoie de precipitaţii de peste 150 litri/mp”, a spus Tabără. Acesta a precizat că, deşi s-a anunţat că va fi un an catastrofal, răsărirea grâului este mai bună decât anul trecut.
”Consider că grâul se poate semăna în afara epocii optime cu rezultate foarte bune. Am avut ani în care grâul a răsărit şi în februarie. Grâul nu răsare la fel în fiecare an. Problema numărul unu rămâne cantitatea de apă din sol înregistrată la 1 aprilie. Cu toate acestea, consider că 2012 va fi un an normal pentru producţia agricolă a României, nu unul de excepţie ca în 2011, dar unul normal”, a arătat Tabără.
In acest articol, gasiti toate informatiile de care aveti nevoie, incepand cu sugestii de specialitate privind erbicidarea, prasitul, polenizarea la floarea-soarelui, combaterea daunatorilor, combaterea bolilor si multe alte sfaturi utile.
Floarea soareluieste foarte sensibila la concurenta buruienilor pana in stadiul de 5 perechi de frunze. Intr-un interval de 30-40 zile, floarea-soarelui trebuie, deci, sa fie protejata prin tratamente cu erbicide si prin prasit. Erbicidarea: alegerea erbicidelor si a asociatilor de erbicide depinde de buruienile in parcela in care se cultiva floarea-soarelui. Prasitul: are un rol dublu, si anume de a completa actiunea erbicidelor si de a ameliora structura solului si a favoriza dezvoltarea tinerii culturi. Prasitul culturii influenteaza hotarator cresterea plantelor si nivelul recoltei. Floarea-soarelui se praseste de 2-3 ori mecanic, intre randuri si de 2-3 ori manual, pe rand, la adancimea de 6-10 cm. Prima prasila se face imediat ce randurile de floarea-soarelui se disting bine si s-au format primele 2 frunze adevarate.
Prima data se praseste mecanizat si apoi se praseste manual. A doua prasire mecanica trebuie facuta la interval scurt, 10-12 zile, imediat ce apar buruienile. La interval de cca. 15 zile se face a treia prasire mecanica, ultimul prasit se efectueaza cand plantele au inaltimea de 60-70 cm, intarzierea facand imposibila intrarea in lan cu cultivatorul, deoarece se lovesc plantele.
Zona de protectie la prasit creste de la 8 la10 cm la prima prasire, pana la 14-15 cm la ultima. Este indicat sa se foloseasca la primele lucrari discul de protectieal randurilor, plantele fiind sensibile si la acoperirea cu pamant. Polenizarea suplimentara, a florii-soarelui, prin instalare de stupii de albine inainte de inflorire, in vecinatatea culturilor, aduce sporuri de productie de 300-600 kg/ha. Tratamentele, la avertizare, contra bolilor pot aduce sporuri substantiale de productie. Putregaiul alb, este o boala care poate aparea pe orice parte a plantei, in toate fazele de vegetatie. Pieirea plantelor si reducerea drastica a densitatii lanurilor pot conduce la scaderi de producie foarte importante. Sensibilitatea maxima a plantelor se inregistreaza la rasarire si la formarea calatidiului. Agentul pathogen se conserva in sol sub forma de sclerotic o durata mare de timp, de ordinal a 7-8 ani. Contaminarea se face la nivelul solului, umiditatea favorizand atacul.
In anii secetosi, atacul este mai putin amplu si daunator; in anii cu veri ploioase, pe solurile unde apare exces de umiditate, este favorizat atacul tarziu, iar pierderile de plante pot depasi 30%. Putregaiul cenusiu, este o ciuperca care se poate dezvolta pe majoritatea organelor plantei de floarea-soarelui, acoperind tesuturile senescente cu o cuvertura cenusie .
Pagubele cele mai importante se observa cel mai mult dupa inflorit. Boala se propaga prin conidii in ultimul vegetatiei si prin miceliu si sclerotic de la un an la altul.
In cazul ambelor boli, tratamentele la samanta sunt eficiente. Daca predomina atacul calatidiu, se recomanda 2 tratamente, primul la intervalul de diferentiere neta caladitului, pana la aparitia florilor lingulate, al doilea la 10-15 zile dupa sfarsitul infloritului, folosind unul din produsele; procimidon, benomil, carbendazim, vinclozolin + carbendazim, iprodion + carbendazim. Cultivarea hibrizilor, cu rezistenta la putregaiul alb, este o solutie pentru limitarea infestarii. Phomopsis, este o ciuperca care se conserva pe resturile de cultura infestate ramase la suprafata solului. Infestarea se face in primavara, si ,in situatia in care umiditatea persista, se poate ajunge la distrugerea tesuturilor tulpinii si caderea in masa a plantelor. Mana florii-soarelui, este o boala raspandita in toata tara si considerata, pana nu demult, cea mai pagubitoare boala a florii-soarelui. In prezent, importanta ei s-a redus prin masurile preventive care se iau.
Transmiterea bolii de la un an la altul se face prin resturile de plante ramase in sol, simptomele de atac manifestandu-se inca de la inceputul vegetatiei. O mare atentie trebuie acordata distrugerii samulastrei de floarea-soarelui si a resturilor vegetale.
Combaterea daunatorilor, cei mai importanti sunt: gargarita porumbului sau ratisoara, si viermii sarma , daunatorii foarte pagubitori pe majoritatea terenurilor agricole de la noi. Atacul de ratisoara este mai puternic in sudul si estul tarii, dupa porumb si in primaverile calde si secetoase; viermii sarma creeaza probleme pe terenurile cu incarcare mare de paioase, pe solurile mai grele si in primaverile umede si racoroase, cand rasarirea si dezvoltarea plantulelor se desfasoara mai lent.
Sunt obligatorii tratamentele la samanta cu produse continand carbofuram. In anumite situatii, cand nu s-au efectuat aceste tratamente, dar si in unele primaveri, secetoase si calde, sau cand floarea-soarelui urmeaza dupa porumb, sunt necesare tratamente de corectie, in perioada rasaririi florii-soarelui, cu bensultap. Irigarea, consumul de apa a florii-soarelui este asemanator cu cel al porumbului, dar planta utilizeaza mai bine rezerve de apa din sol la desprimavarare si precipitatiile din cursul vegetatiei. Recoltarea, maturitatea poate fi considerata atinsa atunci cand 80-85% din calatidii au culoarea bruna si bruna galbuie (numai 15-20% sunt inca galbene), resturile de flori de pe calatidiu cad singure, florile de la baza si mijlocul tulpini sunt uscate.
O dezvoltare uniforma a culturii si o coacere cat mai omogena sunt conditi importante pentru recoltarea cu pierderii minime. In caz contrar, unele calatidii intra in supra coacere si pierderile de seminte prin scuturare pot ajunge chiar la 1000 kg/ha. Perioada de recoltare, se situeaza, in mod normal, in Romania, intre ultima decada a lunii august si mijlocul lunii septembrie. O recoltare prea tarzie diminueaza productia prin pierderile de boabe datorita scuturarii, bolilor, daunatorilor, pasarilor. Durata normala de recoltare mecanizata a unei sole cu floarea-soarelui este de 6-8 zile.
Pe suprafete restranse si in anumite conditii speciale, se apeleaza la recoltarea normala a culturilor de floarea-soarelui. Calatidiile sunt taiate cu secera, sunt puse la uscat,si apoi sunt treierate cu combina, la stationar.
Este important de subliniat ca se reduc mult pierderile prin scuturare, dar consumul mare de munca manuala limiteaza folosirea acestei metode de recoltare. Productiile, floarea-soarelui este o planta cu mare capacitate de productie, care depaseste 4500 kg seminte/ha la hibrizii romanesti existenti in cultura. Productiile medii in tara noastra se situeaza in jur de 1500 kg/ha. Multe unitati agricole cu experienta in cultivarea florii-soarelui obtin frecvent productii de seminte de peste 2500 kg/ha. Pe plan mondial, productiile medii in tarile mai cultivatoare se situeaza intre 1300- 2000 kg/ha.
Oficialii Ministerului Agriculturii estimează că exporturile României de carne de porc în 2012 vor fi de 20.000 tone.
Această cifră este raportată la producţie şi la faptul că există 49 de unităţi de producţie şi un abator, care au primit avizul de a exporta carne de porc în ţările intracomunitare.
„Sistemul pentru comerţ intracomunitar este deschis şi reprezintă punctul de plecare pentru extinderea canalului securizat pentru toate unităţile care îndeplinesc condiţiile de biosecuritate şi sanitare veterinare. Astfel, se aşteaptă o scădere a importurilor de carne de porc şi o creştere a procentului de export pentru echilibrarea balanţei comerciale la acest produs”, potrivit Ministerului Agriculturii.
În anul 2010, producţia de carne de porc a fost de circa 553.000 tone în viu, iar în primele zece luni ale anului 2011 datele operative indică o producţie de aproximativ 365.000 tone în viu. În ceea ce priveşte importul de carne de porc în România, acesta a fost în anul 2010 de circa 200.000 tone carne de porc, iar în primele opt luni ale anului 2011 cantitatea importată a fost de 106.000 tone carne de porc.
Pentru prima dată de la aderarea la Uniunea Europeană, România este autorizată să comercializeze şi să exporte carnea de porc pe piaţa intracomunitară şi în ţările terţe. Decizia a fost luată în cadrul şedinţei Comitetului permanent pentru lanţul alimentar şi sănătatea animalelor care s-a desfăşurat la Bruxelles în data de 6 decembrie 2011.
În acest context, participarea României cu carne şi produse din carne de porc la comerţul intracomunitar şi exportul către ţările terţe, se va realiza după publicarea Deciziei în Jurnalul Oficial European.
Potrivit MADR, la baza acestei hotărâri a stat raportul elaborat de către specialiştii Autorităţii Naţionale Sanitare Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor, care a prezentat modul în care autoritatea competentă din România a implementat atât Programul Naţional de Monitorizare şi Control al Pestei Porcine Clasice în România cât şi sistemele de biosecuritate şi trasabilitate dezvoltate în cadrul sistemului canalizat. De asemenea, la această decizie au contribuit şi demersurile făcute de reprezentanţii MADR, ai asociaţiilor profesionale din domeniu, precum şi de membrii Reprezentanţei Permanente a României la Bruxelles.
La rândul său, ministrul agriculturii, Valeriu Tabără, a purtat personal discuţii pe această temă cu John Dalli, comisarul european pentru sănătate şi protecţia consumatorului şi cu Dacian Cioloş, comisarul european pentru agricultură şi dezvoltare rurală.
„Această reuşită se datorează eforturilor de peste un an de zile iar acest accept, care trebuie conservat prin toate măsurile de securitate sanitare-veterinare, certifică faptul că în perspectiva imediată vor beneficia de această măsură cât mai multe ferme crescătoare de porci, unităţi de procesare a cărnii de porc şi a preparatelor din carne de porc. Reluarea exporturilor înseamnă relansarea sectorului cu efecte benefice asupra dezvoltării şi a valorificării producţiei de cereale şi plante tehnice”, a declarat ministrul Valeriu Tabără.
Peste 71 milioane euro vor ajunge la cei 3.500 de tineri care s-au decis să se mute la ţară pentru a-şi deschide o fermă.
Astfel, angajaţii Agenţiei de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit au finalizat evaluarea celor 4.083 de proiecte depuse de tinerii fermieri pentru a obţine finanţare nerambursabilă prin Măsura 112. Sesiunea pentru depunerea cererilor de finanţare aferente „Instalării tinerilor fermieri” (Măsura 112) s-a desfăşurat în perioada 1 – 29 iulie a acestui an.
În urma analizării tuturor proiectelor depuse, au fost evaluate ca fiind eligibile, 3.500 de proiecte ale tinerilor fermieri de pe întreg teritoriul României. Valoarea nerambursabilă a acestora este de 71,6 milioane de euro.
Sudul ţării deţine monopol asupra numărului de proiecte eligibile depuse în cadrul acestei sesiuni. Astfel, pe primul loc se află Regiunea 4 Sud – Vest, Craiova cu 844 de cereri de finanţare, urmată de Regiunea 2 Sud – Est, Constanţa cu 614 proiecte şi de cele 521 de proiecte ale Regiunii 3 Sud, Târgovişte.
Tinerii fermieri au solicitat sprijin financiar pentru dezvoltarea diverselor activităţi. Cele mai accesate domenii de investiţii au fost cele pentru apicultură şi ferme vegetale dar şi pentru creşterea animalelor, exploataţii horticole şi modernizări ale fermelor.
După publicarea pe pagina oficială de internet a APDRP a rezultatelor evaluării proiectelor depuse, potenţialii beneficiarii vor fi notificaţi, în termen de 3 zile lucrătoare, dacă proiectul depus a fost declarat eligibil sau neeligibil.
În urma primirii notificării, în termen de 5 zile lucrătoare beneficiarii pot depune contestaţii cu privire la rezultatele evaluării proiectelor. Acestea se pot depune la Oficiul Judeţean de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit (OJPDRP) unde a fost depusă cererea de finanţare.
Măsura 112 „Instalarea tinerilor fermieri” are ca obiectiv creşterea numărului de tineri agricultori care încep pentru prima oară o activitate agricolă ca şefi de exploataţii şi încurajarea tinerilor fermieri de a realiza investiţii.
Sprijinul acordat în cadrul măsurii are ca scop dezvoltarea exploataţiilor agricole, care produc în principal produse agricole vegetale şi animale (materie primă) pentru consum uman şi hrana animalelor.
Beneficiarii eligibili pentru sprijinul financiar nerambursabil acordat prin Măsura 112 sunt fermierii în vârstă de până la 40 de ani (neîmpliniţi la data depunerii Cererii de finanţare), persoane fizice sau juridice care practică în principal activităţi agricole şi a căror exploataţie agricolă: are o dimensiune economică cuprinsă între 6 şi 40 UDE; este situată pe teritoriul ţării şi este înregistrată în Registrul unic de identificare – APIA şi Registrul agricol.
Pot solicita sprijin nerambursabil persoanele fizice, persoanele fizice autorizate, întreprinzători titulari ai unei întreprinderi individuale sau al unui SRL.
Bugetul Ministerului Agriculturii a fost avizat de Comisiile de buget-finanţe ale Senatului şi Camerei Deputaţilor. Pentru 2012 sunt rezervate Agriculturii 14,977 miliarde lei, în scădere cu 5,81% faţă de bugetul anului 2011.
„Bugetul Ministerului Agriculturii pe 2012 reprezintă 2,54% din PIB. Bugetul alocat pentru susţinerea producătorilor agricoli a crescut de la 90,85% din total în 2010 la 93,1% în 2011 şi 93,64% în 2012, prin reducerea costurilor de funcţionare instituţională a MADR”, a declarat ministrul Agriculturii, Valeriu Tabără.
Potrivit proiectului de buget, din suma totală prevăzută pentru 2012 de 14,977 miliarde lei, circa 14,025 miliarde lei reprezintă sprijinul acordat producătorilor agricoli din toate sursele de finanţare. Alocarea de la bugetul de stat va fi în sumă de 5,204 miliarde de lei în totalul bugetului MADR, avansurile din fondurile europene pentru finanţarea PNDR şi POP- 5,929 miliarde lei, împrumuturile angajate de MADR - 3,8 miliarde lei, iar veniturile proprii de 44,2 milioane lei.
Cheltuielile de personal pentru cele 7.566 persoane angajate în instituţii publice din subordinea MADR, finanţate integral din bugetul de stat, se ridică la 301,057 milioane lei, din care numai cheltuielile cu salariile reprezintă 250,445 milioane lei în 2012.
Apicultura este o ramură a zootehniei care studiază biologia şi tehnologia creşterii şi explorării albinelor, în scopul obţinerii de producţii apicole ridicate şi a sporirii producţiei de seminţe la plantele agricole entomofile. Datorită particularităţilor biologice specifice, albinele furnizează omului importante produse, iar prin acţiunea de polenizare încrucişată a plantelor entomofile asigură însemnate sporuri de producţie la multe culturi agricole.
Pe parcursul întregii sale existenţe, omul a vânat cuiburile de albine sălbatice şi le-a luat mierea. Apicultorii au folosit stupii şi au recoltat miere de la ei cu cel puţin 4500 de ani în urmă. Pe parcursul ultimelor decenii (din anii 1800 până în prezent), cunoştinţele despre apicultură au crescut, ca urmare a cercetărilor efectuate de arheologi, filologi şi oameni de ştiinţă.
Se presupune că primii oameni au luat miere de la albine din cuiburile construite în copaci sau în alte locuri. Colectarea de miere din cuiburi sălbatice se efectuează până în prezent, cu excepţia regiunilor unde a fost înlocuită total de apicultură. Erau vânate cuiburile de albine melifere (Apis) şi speciile mari de albine care nu înţeapă (Meliponinae). Nu numai omul a fost un vânător al cuiburilor de albine, ci şi unele mamifere ca cimpanzeii care au fost observaţi folosindu-şi mâinile sau beţe pe care le introduceau în cuib pentru a le scoate unse cu miere.
Cea mai veche dovadă arheologică asupra vânatului albinelor melifere (Apis mellifera) este un desen de pe o piatră din epoca mezolitică care a fost găsit în estul Spaniei şi datează din perioada 6000 î. Hr. În acea perioadă, nu la mult timp după ultima Eră glaciară care a avut loc la circa 9000 î. Hr., se presupune că în regiune a existat un climat optim. Desenul fost folosit ca simbol al celui de-al 18-lea Congres Internaţional de Apicultură de la Madrid din 1961 şi a apărut în numeroase reviste şi cărţi apicole. Persoana reprezentată, în general considerată a fi o femeie, ia miere dintr-o grotă situată în faţa unei stânci. Nu există dovezi asupra existenţei unei surse de fum sau a unei îmbrăcăminţi de protecţie.
Alte picturi pe stâncă realizate înaintea erei noastre în India şi Africa de Sud arată faptul că vânătoarea de miere sau chiar apicultura a fost o activitate organizată care implica alcătuirea de echipe de bărbaţi şi femei.
În Africa de Sud şi Zimbabwe existau albine Apis mellifera, iar într-o pictură descoperită în Zimbabwe se distinge faptul că fumul era deja folosit. În Asia existau albine Apis dorsata ale căror cuiburi au fost descrise într-o pictură indiană post-mezolitică, descoperită în 1984.
În cadrul apiculturii tradiţionale erau utilizaţi stupii ficşi în care albinele construiau fagurii de sus în jos şi îi fixau cu ceară şi pe părţile laterale. Astfel, un fagure putea fi scos, doar dacă era tăiat. În cazul stupilor orizontali accesul se putea face mai uşor, prin două părţi, faţă de stupii verticali care puteau fi accesaţi doar prin partea de jos.
În Anglia au existat experimente prin care se încerca construirea stupilor din diferite unităţi. În 1649, William Mew a inventat un stup care era format din cutii stratificate, fără rame. Albinele aveau tendinţa să depună miere în cutiile de deasupra care erau scoase atunci când erau pline de faguri cu miere. Gedle a patentat în 1675 un stup care avea câte un cadru în interiorul fiecărei cutii, cadru de pe care albinele trebuiau să înceapă construcţia fagurelui.
Stadiile de dezvoltare a stupilor au condus la stupul cu rame mobile care este folosit în prezent. Stupul cu rame mobile este originar din Grecia şi a fost descris de Sir George Wheler în cartea sa din 1682, A journey into Greece. Autorul a descris stupii pe care i-a văzut în mănăstirea Sfântul Cyriacus de pe muntele Hymettus din Attica. Stupul avea forma unui vas mare pentru flori, iar albinele îşi construiau fagurii de la nişte rame aşezate peste vas, care nu erau lipite de marginile laterale, pentru a putea fi scoase una câte una. Cu aceşti stupi călugării efectuau mai multe operaţiuni: inspectau şi manevrau familiile în timp ce albinele lucrătoare se aflau la cules, divizau familiile, controlau roitul, recoltau miere fără să distrugă ramele cu puiet şi se asigurau că albinele au suficientă hrană pentru a putea supravieţui peste iarnă.
În 1970, Abbot della Rocca, care a văzut stupi în Insula Creta, şi care erau probabil asemănători celor din Grecia, a publicat cartea Traité complet sur les abeilles în care există un pasaj în volumul 2 (p. 467-469) din care reiese că el a înţeles importanţa spaţiului care trebuie lăsat albinei pentru a se deplasa printre faguri. Şi François Huber a înţeles importanţa spaţiului albinei denumindu-l: distanţa egală care trebuie păstrată în mod uniform între faguri. Huber a consturit un stup cu rame mobile de tip acordeon care putea fi deschis ca o carte. În Anglia, Robert Golding a descris în 1947 un stup grecesc îmbunătăţit cu rame între care se păstra o distanţă corespunzătoare. Alţi stupi cu rame mobile au fost inventaţi în 1806 de Petr Prokopovich din Rusia şi în 1848 de Dzierzon din Germania, însă ramele erau aşezate prea aproape de pereţii stupului, iar albinele uneau cele două părţi cu fagure sau propolis, astfel încât trebuia ca ramele să fie tăiate pentru a putea fi scoase afară. Toţi aceşti stupi au fost invenţii destinate stupăritului în zonele de pădure şi aveau o uşiţă în partea din spate, ca şi stupii din buşteni verticali.
Progresul practic a fost făcut în anul 1851 de către reverendul L. L. Langstroth din Philadelphia care a încorporat rame mobile în cutii stratificate. Principiul după care a fost construit stupul cu rame mobile a fost descoperirea spaţiului albinei, un loc pe care albinele îl folosesc ca pe un coridor. Teoretic, acest spaţiu este de 6 până la 10 mm, iar practic este de obicei de 8 mm. Reverendul Langstroth nu şi-a revendicat invenţia, el a fost doar cel care a identificat nevoia spaţiului albinei, atunci când a creat stupul practic, cu rame mobile. Stupii cu rame mobile au fost inventaţi înainte de anul 1852, când stupul Langstroth a fost patentat, însă aceştia nu erau practici, deoarece erau fie prea complicaţi, fie prea scumpi. Langhstroth a făcut experimente cu mai multe tipuri de stupi, însă doar în luna octombrie a anului 1851 şi-a dat seama cât de avantajos este să se ţină cont de acest spaţiu. La 5 octombrie 1852, Langstroth a obţinut un patent pentru inventarea stupului cu rame mobile: o cutie cu rame aşezate paralel, în care părţile laterale şi părţile de jos ale ramelor respectau spaţiul albinei.
Utilizarea stupului de tip Langstroth s-a extins rapid, la început în America de Nord, Europa şi în restul lumii, acolo unde apicultorii au aflat de existenţa stupului prin intermediul cărţii publicate de Langstroth în 1853. Charles Dadant care a emigrat din Franţa în SUA în 1863, a avut un rol important în extinderea utilizării stupului cu rame mobile. În multe ţări au început să apară reviste apicole, iar apicultorii au început să înfiinţeze primele societăţi apicole. Din 1857 au început să fie folosite foile de ceară artificială inventate de Johannes Mehring, care erau mai rezistente pentru extractorul de miere centrifugal, inventat de italianul Francesco de Hruschka în 1865. Deoarece foile de ceară erau însârmate, erau mai rezistente la viteze mai mari de rotaţie ale extractorului.
Până în anii 1600 albinele melifere din specia Apis erau prezente doar în Europa, Asia şi Africa. Albinele europene (Apis mellifera) au fost duse, cel mai probabil în coşniţe, din Anglia în America de Nord. Alte destinaţii ale albinelor europene au fost insulele Leeward, insulele Sfântul Kitts şi Nevis în 1688 şi regiunea Guadelupa în 1689. În 1784 au fost duse din Florida în Cuba. Din Spania şi Portugalia, albinele au fost transportate în America de Sud, ajungând pentru prima dată în Brazilia în 1839, şi în Peru în 1857. În Australia albinele au fost transportate cu succes în 1810 şi în Noua Zeelandă în 1839. Cu excepţia Insulelor Hawaii unde albinele au fost aduse în 1857, multe insule din Pacific au rămas fără albine până după anii 1950.
Albinle melifere europene au fost importate în ultimele secole de Egipt şi Israel, pentru că s-au dovedit a fi mult mai productive decât albinele din rasele native. Japonia, China şi Thailanda care aveau albine din specia Apis cerana, au importat albine melifere din Europa. Albine din regiuni tropicale din Africa au fost duse în America de Sud în 1956, producându-se astfel o hibridizare între albinele prezente şi albinele din Africa tropicală, iar albinele rezultate au fost denumite de apicultori albine africanizate. În următorii treizeci de ani albinele africanizate s-au răspândit în aproape toată America Centrală şi America de Sud. În 1988 erau prezente în 21 de ţări, din Argentina, până în Mexic.
În 1986 albine din specia Apis florea din Asia, au fost găsite în Sudan, iar albine din specia Apis cerana au fost găsite în vestul Noii Guinee şi în Papua Noua Guinee. În 1880, Frank Benton a avut o încercare fără succes de a aduce patru familii de albine din specia superioară Apis dorsata din sud-estul Asiei în SUA, deoarece albinele au murit pe drum.
Mierea a fost încă din antichitate cel mai important produs obţinut de la stupi sau de la albinele sălbatice. În antichitate mierea era utilizată în special în medicină şi a fost unul dintre cele mai populare „medicamente” în Egiptul Antic, fiind menţionată de peste 500 de ori în 900 de reţete şi a fost un ingredient comun în medicina medievală. Mierea era adesea singura substanţă disponibilă care putea face ca celelalte ingrediente acceptabile ca gust. În Europa mierea era utilizată ca medicament, ca hrană şi ca îndulcitor: era mai ieftină decât zahărul până în anii 1700 sau mai târziu. Prima carte despre miere, The virtues of honey in preventing many of the worst disorders a fost scrisă de Sir John Hill şi publicată în 1759 în Anglia. Mierea reprezintă un aliment deosebit de plăcut, hrănitor, cu mare valoare biologică şi calorică (3 150 kcal), uşor asimilabil, iar datorită conţinutului său în inhibină, posedă reale proprietăţi bactericide. Ceara este produsul apicol cel mai uşor de transportat şi manipulat, deoarece nu se deteriorează şi nu necesită stocarea în recipiente speciale. Este un produs ce serveşte ca materie primă pentru numeroase industrii (peste 40). În antichitate şi în Evul Mediu, ceara era folosită pentru plata tributului sau a altor taxe şi era un articol comercial, deoarece putea fi utilizat în mai multe scopuri: pentru turnarea metalelor, modelare, impermeabilitate, ca adeziv, ca o componentă aunor alifii, pentru cosmetică, lumânări şi alte surse de lumină. În Europa şi în regiunile cu tradiţie creştină, biserica avea nevoie de cantităţi însemnate de ceară pentru lumânări, motivul utilizării acesteia fiind virginitatea albinelor. În perioada anilor 1200 un cod galic, Cymraeg, dădea şi motivul utilizării cerii în biserică:
The origin of Bees is from Paradise, and on account of the sin man they came hence, and God conferred his blessing upon them, and therefore the mass cannot be said without the wax („Originea albinelor este din paradis, ele au venit din cauza păcatului omului, iar Dumnezeu le-a binecuvântat şi de aceea slujba nu poate fi rostită fără ceară”).
În ultima sută de ani piaţa mondială a cerii a scăzut considerabil, deoarece mierea se extrage prin centrifugare, iar fagurii se pot refolosi mai mulţi ani. Astfel se pot obţine producţii de miere mai mari, iar producţia de ceară reprezintă doar până la 2% din produsele stupului. O proporţie considerabilă de ceară produsă se reîntoarce în industria apicolă care o prelucrează în forma fagurilor artificiali. Polenul, lăptişorul, propolisul şi veninul, prin valoarea lor compoziţională, reprezintă importante produse apicole, mult apreciate pentru proprietăţile terapeutice. Comercializare polenului, puietului şi a lăptişorului de matcă, ca produse separate ale stupului, a început după anul 1950, deoarece necesită utilizarea de metode moderne de procesare şi stocare. Cercetările din ultimul timp au stabilit că valoarea sporurilor de recoltă, obţinută în urma polenizării plantelor agricole cu ajutorul albinelor întrece de 10-15 ori valoarea produselor apicole obţinute de la albine.
Executivul a aprobat înființarea Bursei de pește de la Tulcea, cele 14 milioane euro necesare realizării investiției urmând a fi obținute din fondurile europene aflate la dispoziția țării noastre, potrivit ministrului Agriculturii, Valeriu Tabără.
Bursa va concentra oferta de produse pescăreşti care provin din zona de influenţă a oraşului Tulcea, din alte puncte ale Deltei, din pescuitul maritim la Marea Neagră.
Reprezentanții Ministerului Agriculturii speră că bursa va avea rolul de reducere a cantităţilor de peşte pescuite în mod ilegal şi va duce la eliminarea verigii intermediare reprezentate de speculanţi care la momentul actual sunt poziţionaţi între furnizori şi comercianţi controlând preţul prin ajustarea cantităţii de marfă pe care o disponibilizează către piaţă şi dirijând o mare cantitate a fluxurilor financiare provenind din aceasta activitate în afara fluxurilor financiare fiscalizate”, potrivit iniţiatorului.
Bursa de peşte este prima investiţie de acest tip din ţara noastră în domeniul piscicol, iar înfiinţarea bursei de peşte nu va crea un nou jucător pe piaţa specifică avută în vedere, va asigura în mod transparent menţinerea permanentă a echilibrului dintre cerere şi oferta.
La momentul actual în piaţă există doi mari jucători: furnizorii de produse piscicole şi cumpărătorii acestei categorii de produse, neexistând nici un fel de mecanism pentru gestionarea raţională care să asigure premizele unei dezvoltări durabile din punctul de vedere al resursei piscicole. Principala funcţiune a Bursei de peşte va fi cea de armonizare şi echilibrare a cererii cu oferta.
În plus, Bursa de peşte electronică de la Tulcea va funcţiona ca centru de primă vânzare a producţiei piscicole capturate în aria Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării. Astfel, asociaţiile de pescari şi pescarii profesionişti din aria Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării vor avea obligaţia de a transporta peştele colectat în pescăria Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării în cele 14 puncte de colectare aparţinând Bursei. De asemenea, şi deţinătorii de amenajări piscicole din aria Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării vor avea posibilitatea comercializării peştelui direct prin Bursa de peşte. Bursa va fi funcțională peste un an și jumătate
Conducerea Agenţiei Naţionale pentru Pescuit şi Acvacultură vrea să realizeze burse de peşte, puncte de descărcare şi adăposturi în zona de coastă a Mării Negre şi în Delta Dunării prin accesarea de fonduri din Programul Operaţional pentru Pescuit 2007 – 2013. Astfel, Agenţia, în calitate de beneficiar eligibil, are posibilitatea accesării de finanţare nerambursabilă în vederea înfiinţării unei burse de peşte electronice în care gradul de finanţare este de 100%.
Durata de realizare a investiţiei este de 18 luni, timp în care, pe o suprafaţă de un hectar vor fi construite un corp central (construcţie din beton armat cu o suprafaţă construită de 2.473 mp) şi puncte fixe de colectare (construcţii din beton armat cu o suprafaţă de 370 mp).
România beneficiază, până în 2013, de peste 307,6 milioane euro prin POP pentru finanţarea investiţiilor în domeniul pescuitului, acvaculturii şi procesării, din care 230,7 milioane euro reprezintă asistenţa UE prin Fondul European pentru Pescuit (FEP), iar diferenţa este asigurată din bugetul naţional.
În Romania, există în jur de 1.500 de pescari autorizaţi în Delta Dunării, 1.000 la Marea Neagră şi aproximativ 800 pe Dunăre.
Nici o treime din banii europeni destinaţi agriculturii şi dezvoltării rurale pentru perioada 2007-2013 a ajuns la beneficiari în cei cinci ani de când România a aderat la Uniunea Europeană.
Agenţia de Plăţi pentru Dezvoltare Rurală şi Pescuit a efectuat, până la data de 2 decembrie 2011, plăţi în valoare de 1,577 miliarde euro. Aceasta în timp ce alocarea finaniară pentru primii şapte ani de la aderare este de şapte miliarde euro.
Astfel, în primii cinci ani de la aderare, la APDRP s-au depus 95.288 cereri conforme, valoarea totală a acestora fiind de aproape 15,2 miliarde euro, ceea ce ar însemna un grad de utilizare a fondurilor de 216%.
Cu toate acestea, numărul plăţilor efectuate de APDRP a fost de numai 53.775, adică 1,577 miliarde euro. Cei mai mulţi bani au fost plătiţi celor care au depus proiecte pentru Măsura 322 „Renovarea, dezvoltarea satelor, îmbunătăţirea serviciilor de bază pentru economia şi populaţia rurală şi punerea în valoare a moştenirii rurale”, adică aproape 520 milioane euro prin cele 973 plăţi efectuate. O altă sumă importantă, respectiv 321 milioane euro, a ajuns la beneficiarii Măsurii 121 „Modernizarea exploataţiilor agricole”.
Acestor sume derulate de APDRP li se adugă încă 2,7 miliarde euro gestionate de Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură destinate îmbunătăţirii calităţii mediului şi a zonelor rurale (Măsurile 211- Sprijin pentru zona montană defavorizate, 212 - Sprijin pentru zone defavorizate - altele decat zona montană, 214 - Plăţi de agro-mediu), plăţilor complementare şi asistenţei tehnice. Din această sumă au fost effectuate plăţi în valoare de 1,3 miliarde euro.
Astfel, în total, România are la dispoziţie, pentru perioada 2007-2013, suma de 9,732 miliarde euro din care a absorbit până în acest moment doar 2,886 miliarde euro, adică 30% din total.
În jur de 7% din crescătorii de vaci asigură jumătate din laptele existent pe piaţa din România, potrivit preşedintelui Asociaţiei Crescătorilor de Vaci Holstein-Ro, Costel Caraş.
Astfel, spune acesta, în România, 93-94% din cei care produc lapte sunt în ferme de 3-5 capete şi dau în jur de 50-60% din laptele românesc, iar restul de 6-7% produc diferenţa de 40-50%.
“România este unică şi total atipică pentru că există o concentrare într-o parte şi o mare disipare în cealaltă. Noi avem 93-94% din cei care produc lapte cu ferme de 3-5 capete. Ei dau în jur de 50-60% din laptele românesc, iar restul de 6-7% fac diferenţa de 50%. Procesatorii ştiind asta, în momentul în care vine primăvara, când începe să producă vaca mai mult lapte, se îndreaptă spre cei mici, cu lapte neconform pentru că le dă un preţ mai mic, să zicem circa 80 de bani pe litru, decât celor care produc lapte conform. Iarna, când nu există lapte sunt în stare să vină târâş la cei mari să ia lapte conform cu 1,5 lei”, a spus Costel Caraş, citat de Agerpres.
În consecinţă, crescătorii care deţin ferme mari de vaci în România vor o schemă de ajutor de stat pe calitatea laptelui, pentru recompensarea celor care au făcut investiţii în ferme şi pot livra procesatorilor lapte conform cu normele europene.
“Prelungirea perioadei de tranziţie pentru procesarea laptelui neconform, până la finele lui 2013, este un lucru bun pentru micii fermieri, dar care îi dezavantajează pe cei mari care au făcut investiţii în fermele lor, costisitoare de altfel, şi care sunt greu de recuperat în condiţiile în care procesatorii se îndreaptă mai mult către cei care produc lapte neconform în perioada de vară, deoarece le pot da astfel un preţ mai mic pe litrul de lapte”, a declarat Caraş.
Marii fermieri spun că laptele muls în fermele mici, în condiţii improprii cu normele europene, se amestecă cu cel din fermele mari în momentul procesării, iar consumatorul nu este informat ce fel de lapte consumă. Micii fermieri ar trebui stimulaţi să crească vaci de carne
“Laptele din fermele mici este combinat cu cel de calitate, muls în condiţii moderne, iar pe raft nu există produse care să îţi spună că e făcut din lapte conform, de la o anumită fermă. Totul se amestecă”, a explicat reprezentantul crescătorilor de vaci.
În opinia acestuia, ajutorul de stat s-ar putea concretiza prin stimularea micilor fermieri, cu 3-5 vaci, să se îndrepte pe subvenţiile pentru vaca de carne, iar cei care au făcut investiţii în ferme să rămână pe producţia de lapte.
“Statul ar trebui să-l încurajeze pe fermierul mic să renunţe la lapte şi să se orienteze pe vaca de carne. Şi ei trebuie să trăiască, dar trebuie găsit un sistem pentru a-i sprijini. Cei mari, acel procent de 6-7% dintre fermieri, ar putea prelua şi cantitatea produsă de cei 94%. Cota de lapte în mod normal, la perfomanţa europeană de azi, trebuie să fie obţinută de la 500.000 - 600.000 de vaci, iar noi avem 1,7 milioane de vaci de lapte. Dacă un milion ar pleca spre carne şi ar da şi ceva lapte pentru consumul propriu, avantajul ar fi şi pentru ei dar şi pentru ţară”, a mai spus Costel Caraş.
Sericicultura este o ramură ştiinţifică a zootehniei care se ocupă cu creşterea, înmulţirea şi ameliorarea speciilor de viermi de mătase în vederea obţinerii gogoşilor ce se vor supune prelucrării, având scop final obţinerea mătăsii naturale.
Termenul de „sericicultură" este provenit din < fr. sériciculture, cf. lat. sericum – mătase, cultura – creştere].
Sericicultura este o preocupare foarte veche a omului şi aşa cum s-a arătat în paginile anterioare, ea s-a născut în China. în era noastră s-a extins în foarte multe state şi continuă să se extindă şi în prezent, fiind reclamată de consumul, mereu în creştere, de mătase naturală.
Sericicultura cuprinde câteva etape principale, cum sunt: incubarea ouălor, hrănirea larvelor în vederea creşterii lor, măsuri pentru desfăşurarea îngogoşării şi asigurarea condiţiilor necesare procesului de reproducţie în scopul obţinerii sămânţei de viermi de mătase.
Creşterea viermilor de mătase presupune existenţa în apropiere a plantaţiilor de dud, deoarece frunzele de dud constituie hrana preferată a omizii în creştere.
Dudul este un arbore ce face parte din familia Moraceae, care are coroana bogată, cu frunzele suculente, bogate în substanţe nutritive. Frunzele de dud constituie, până în prezent, singura hrană pentru viermii de mătase din specia Bombyx mori.
Viermele de mătase domesticit nu se găseşte liber pe duzi, ci trăieşte numai alături de om, fiind îngrijit de către acesta.
Dudul este originar din Asia, de unde a fost adus în Europa, concomitent cu ouăle de viermi de mătase. Cultura şi extinderea plantaţiilor de dud, determină dezvoltarea sericiculturii şi producţia de mătase naturală.
Deoarece frunza de dud este proaspătă numai primăvara şi vara, ea poate constitui hrana viermelui de mătase doar pentru aceste două anotimpuri şi deci producerea gogoşilor este limitată la acest interval de timp.
Pentru creşterea producţiei de mătase naturală se cere existenţa unei baze furajere, care să poată fi folosită de viermi pe întreg anul. Până în prezent. Nu s-a găsit o soluţie favorabilă, care să satisfacă această necesitate, deşi s-au făcut multe cercetări în acest scop şi se fac şi în prezent. Este sugerată hrănirea viermilor de mătase cu hrană artificială, alcătuită conform unei diete propice creşterii normale a omizii, dar în acelaşi timp se impune şi selecţionarea unor rase de viermi, adaptate la o astfel de hrană. In această direcţie de cercetare Japonia deţine un loc fruntaş.
În ultimele două decenii, în România, sericicultura s-a dezvoltat în mai multe regiuni ale ţării, unde condiţiile pedoclimatice sunt mai favorabile. Activitatea ce se desfăşoară în scopul dezvoltării şi răspândirii sericiculturii este coordonată de Staţiunea Centrală pentru Cercetare şi Producţie Sericicolă, numită acum Societatea Comercială de Sericicultură „Sericarom S.A." Bucureşti (Băneasa). Această staţiune pregăteşte materialul de reproducţie, urmăreşte ameliorarea soiurilor de viermi de mătase în vederea creşterii productivităţii, urmăreşte combaterea bolilor cât şi prevenirea lor, se preocupă de extinderea plantaţiilor de dud şi de îmbunătăţirea bazei furajere, necesară unei producţii superioare de gogoşi, ţinându-se seama de faptul că pentru creşterea şi dezvoltarea în bune condiţii a larvelor rezultate din 1 g sămânţă este necesară o cantitate de aproximativ 30 kg frunză de dud.
Criza alimentară nu este un produs al actualei guvernări, ci un rezultat al modului în care sunt abordate problemele din domeniul agriculturii şi securităţii alimentare de întreaga clasă politică şi “societatea civilă”.
Nu este niciun secret că în decursul a câţiva ani de a rândul Republica Moldova a fost avertizată de pericolul apariţiei deficitului de produse alimentare. În anul 2007, Organizaţia pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO) a inclus ţara noastră în lista celor 37 de ţări care necesită susţinere alimentară urgentă. La aceste semnale de alarmă, guvernanţii şi tot felul de „experţi” neoliberali răspundeau în unison că Republica Moldova este capabilă să depăşească orice criză şi că introducerea regulelor de piaţă şi a „normelor europene” în agricultură este o primă necesitate, iar orice politică protecţionistă şi orice limitare a exporturilor din partea statului ar fi o greşeală.
Rezultatele sunt pe faţă: ţăranii abandonează pământurile, populaţia depinde în totalitate de importurile străine şi riscă să se confruntă cu lipsa acută de produse alimentare. Pe lângă aceasta, schimbările climatice nefavorabile complică şi mai mult situaţia.
Este adevărat că modelul agriculturii autohtone, în mare parte nu corespunde normelor europene şi nici nu dispune de suprafeţe de teren şi de o capacitate necesară cultivare a produselor care ar putea să devină competitive pe piaţa externă. În calea unui astfel de proces de „modernizare” a agriculturii stau două împiedimente: densitateapopulaţiei rurale şi multitudinea de culturi.
Una din cele mai mari greşeli ai clasei politice de la noi fost acceptarea dogmatică şi impunerea a legilor economiei de piaţă în agricultură. În practica europeană, dar şi cea mondială, o mare parte a măsurilor economice au fost îndreptate spre „consolidarea gospodăriilor agricole”, cu alte cuvinte – falimentare micilor fermieri şi susţinerea formării unor gospodării agricole mari, care sunt mult mai competitive din punct de vedere al economiei de piaţă.
Guvernul nostru chiar a şi aprobat în 2006 un „plan de consolidare a terenurilor agricole”, care conţine următoarea definţie: „consolidarea terenurilor agricole reprezintă un complex de măsuri economice, juridice, tehnice, organizatorice şi ecologice, orientat spre folosirea raţională a terenurilor agricole, sporirea eficienţei sectorului agricol în ansamblu şi, ca rezultat, a nivelului de viaţă în comunităţile rurale”.
Cu toate că programul asigură că procesul de „consolidare” va fi unul „democratic” şi „benevol”, contribuind la ridicarea nivelul de trai în mediul rural, realitatea este cu totul alta. Condiţiile impuse micilor proprietari îi determină fie să-şi vândă, fie să-şi abandoneze terenurile agricole, iar populaţia economică activă este determinată să emigreze.
Aşa-numitul procesul de consolidare a gospodăriilor agricole presupune două efecte: depopulare mediului rural şi uniformizarea culturii agricole. În condiţiile Republicii Moldova, unde o parte considerabilă a populaţiei economic active este ocupată în agricultură, un astfel de proces ar fi egal cu un genocid. De fapt, acest proces deja este derulat, doar că este implementat destul de lent, din cauza unor impiedimentele de ordin juridic (codul funciar interzice cetăţenilor străini să deţină pământuri agricole), de ordin social (pericolul unor revolte ale populaţiei infometate) şi de ordin politic. Cu toate astea, în fiecare an numărul persoanelor care activează în agricultură scade cu ritmuri rapide.
Pe lângă aceasta, actuala guvernare intenţionează să liberalizeze piaţa funciară, care ar permite agenţilor economici străini să achiziţioneze terenuri agricole, ceea ce ar desăvârşi opera de ruinare a populaţiei Moldovei.
Un raport realizat de agenţia britanică pentru dezvoltare „Progressio” avertizează asupra faptului că decenii de neglijare a micilor fermieri, care hrănesc 2 miliarde de oameni din toată lumea – o treime din umanitate – au împins aceste mici comunităţi agricole la limită, fiind necesare măsuri urgente pentru a remedia situaţia.
Potrivit unui fost ministru francez al agriculturii Michel Barnier „ceea ce se întâmplă acum în lume este rezultatul liberalizării radicale a pieţelor. Nu puteam lăsa hrănirea oamenilor la discreţia capriciilor pieţelor. Este nevoie de o politică agricolă, de intervenţie pentru a stabiliza situaţia“. Fostul ministru francez spune că statele cu probleme alimentare nu trebuie să se concentreze pe export, ci pe hrănirea propriei populaţii. Abia apoi, când problema foametei este stabilizată, aceste state se pot concentra pe exportul surplusurilor de produse agricole.
Pentru a putea răspunde intereselor vitale ale populaţiei, clasa politică trebuie să-şi schimbe radical optica asupra agriculturii. Această ramură nu trebuie privită ca o sursă de venit, ci în primul când ca o sursă de aprovizionare a populaţiei cu produse alimentare. Respectiv, politica economică trebuie reorientată în această direcţie. Securitatea alimentară trebuie să fie o problemă prioritară în agricultură.
Concluzii
- În primul rând, statul are nevoie de crearea a unui mecanism de monitorizare a situaţiei cu privire la securitatea alimentară, care ar exclude nu doar apariţia deficitului de alimente, dar şi dependenţa pieţii interne de importurile străine.
- În al doilea rând, statul trebuie să renunţe la politica de liberalizare a pieţii funciare, ai cărui rezultat poate fi unui distrugător pentru populaţia ţării.
- Statul trebuie să adopte o politică de susţinere a modului de producţie tradiţional prin eliminarea oricăror taxe şi impozite pentru ţăranii care nu se ocupă cu comercializarea produselor, ci cultivă strict pentru consum propriu. În situaţia actuală, perceperea impozitului funciar de la persoanele care deţin terenuri cu o suprafaţă redusă nu este decât un şantaj care încearcă să determine ţăranii să se dezică de propriile loturi de pământ. Absurdă este situaţia când impozitul funciar este mai mare decât însăşi costul producţiei agricole obţinute.
A doua categorie de ţărani trebuie să fie micii fermieri, care deţin terenuri cu o suprafaţă medie şi nu cultivă cantităţi considerabile de produse. Astfel de producători au o semnificaţie locală, aprovizionând atât localitatea în care activează, cât şi localităţile invecinate.
A treia categorie de ţărani sunt antreprenorii, care deţin terenuri agricole cu o suprafaţă mare şi cultivă produse agricole în cantităţi considerabile. Anume aceşti producători au capacitatea de export, dar această posibilitate trebuie oferită strict după ce este suplinită piaţa internă cu cantitatea de produse alimentare necesare.
Politica agricolă trebuie să diferenţieze în mod clar aceste tipuri de producători agricoli, găsindu-i fiecăruia rolul său în sistemul economic al Republicii Moldova.
New Holland a produs prima combina cu rotor in 1975, iar astazi cu noua serie CR cu rotor dublu ofera cea mai puternica combina de pe piata.
Motorul de 13L si 591 cai ce echipeaza varful gamei, CR9090, ofera puterea necesara de care fermierii moderni au nevoie in campania de recoltat.
CR9090 inca detine recordul mondial de recoltare a graului, record stabilit pentru cea mai mare cantitate de grau recoltata in 8 ore, 551 tone.
Dacă agricultura ţărănească va avea un viitor în România, acest viitor va depinde foarte mult de voinţa şi capacitatea noastră de a reveni la o viziune agrară şi creştină asupra lumii. Mai suntem încă fascinaţi de industrialism, a cărui prezenţă se face simţită în agricultură prin marea fermă de tip industrial. Încă de pe timpul comunismului ne minunam la auzul poveştilor despre vacile olandeze care dădeau zeci de litri de lapte, despre fermele americane cu mii de tone de porumb la hectar şi priveam cu dispreţ la Joiana bunicilor. Seara, venită de pe islazul comunal, biata vacă dădea şi ea câţiva litri de lapte. Dar ce lapte!
Departe de a fi o binefacere pentru omenire, minunile agriculturii industriale s-au dovedit a fi un dezastru. Toate promisiunile ei sunt iluzorii. În primul rând, s-a dovedit ca agribusiness-ul este incapabil să supravieţuiască pe piaţa liberă fără masive subvenţii de la stat. Fermele industriale de creştere a animalelor pompează hormoni şi antibiotice într-o asemenea măsurî încât poricii şi vitele n-ar mai putea supravieţui sub cerul liber.
Ne-am mândrit mult timp cu marele combinat de creşterea porcilor de la Timişoara fără să ne întrebăm care sunt consecinţele ecologice şi rentabilitatea pe termen lung, ca să nu mai vorbesc de aspectul umanitar al acestor fabrici de animale. Astăzi puţini sunt românii care se opun cultivării plantelor modificate genetic, şi încă mai puţini se opun cultivării plantelor oleaginoase pentru biocombustibil.
În viziunea industrială asupra agriculturii, ogorul, fâneţele sau animalele sunt considerate resurse care pot fi exploatate până la epuizare, ca în industria extractivă.
Locuiesc în SUA, unde industrializarea forţată a agriculturii a creat un adevărat dezastru, ale cărui proporţii de-abia acum încep să fie percepute. Fermierii americani şi familiile lor numără mai puţin de 2,5 milioane de suflete, cu 91% mai puţin decât cifra din 1940; fermierul de rând are de obicei 65 de ani, este cam pântecos din lipsă de exerciţiu fizic. De cele mai multe ori îl vom întâlni nu pe câmp ci într-un birou, în faţa computerului, vânând noi subvenţii şi scutiri de impozite sau jucând la bursa din Chicago.
Douăzeci până la 40% din veniturile fermierilor care practică agricultura de tip industrial provin din subvenţiile de la stat. Şi, desigur, cele mai mari subvenţii le primesc cele mai mari ferme. De fapt, sistemul de subvenţionare a agriculturii industriale este un mod de a sprijini cu bani publici giganticele corporaţii transnaţionale din domeniul agricol. Politicile guvernamentale şi nu ineficienţa au distrus în SUA mica fermă de familie, aşa cum, în România, agricultura ţărănească şi satul românesc au fost distruse de comunişti şi nu de către o pretinsă înapoiere a agriculturii tradiţionale.
Americanii, ca şi comuniştii, au întreţinut cultul tractorului, al agriculturii mecanizate. Tractorul simbolizează trecerea de la o agricultură bazata pe energia solară gratuită la una dependentă de combustibili fosili şi o lungă listă de furnizori. Dacă acest tip de agricultură este astăzi falimentar în SUA, agricultura practicată după metode tradiţionale rămâne înfloritoare. Cel mai concludent exemplu ni-l furnizează comunităţile Amish. Practicând o agricultură strict tradiţională, fără mecanizare de tip industrial, comunităţile Amish au trecut cu succes prin toate crizele.
Ferma industrială are un singur avantaj: foloseşte mai puţină forţă de muncă. Nu se ia însă în consideraţie faptul că mai putina forţă de muncă în agricultură înseamnă mai multă mecanizare, care cere o enormă cantitate de energie neregenerabilă. De fapt, dacă ne gândim mai bine, nu se economiseşte nici măcar forţa de muncă. Când un fermier foloseşte un tractor care trage după el o combină pentru a recolta grâul, acel fermier utilizează forţa de muncă urbană din rafinăriile de petrol şi din industriile extractivă, siderurgică şi constructoare de maşini. Dacă agricultura de tip industrial n-ar fi subvenţionată şi fermierii ar trebui sa plătească toate aceste costuri, ineficienţa sistemului ar deveni evidentă. Sistemul de tip industrial de producere a alimentelor din SUA consumă zece calorii de energie fosilă pentru obţinerea fiecărei calorii de energie înmagazinată în hrană.
Industrialismul este o paradigmă moartă. Este foarte eficient în a extrage energiile înmagazinate în sol, subsol, în apă, aer, plante, animale şi oameni dar nu oferă stimulente pentru ca aceste energii să se reconcentreze, să se adune la un loc pentru a fi reutilizate în viitor. Sistemul industrial-tehnologic este interesat doar de „investiţiile extractive“, adică investeşte doar în mijloacele de exploatare, fără să investească în resursele regenerabile, în cele care asigură viitorul. În sistemul economic actual, majoritatea investiţiilor, inclusiv cele din agricultură, sunt evaluate în termeni de „valoare prezentă netă“, nicidecum de valoare pentru generaţiile viitoare.
Acest mod de gândire este considerat normal de mulţi dintre noi. El este însă o anomalie. Industrialismul nu-i altceva decât o patologie a spiritului uman. În Sfânta Scriptură, cultura care se apropie cel mai mult de industrialismul contemporan este cea a Egiptului faraonilor. În Vechiul Testament, în Deuteronomul, Egiptul este numit în mod sugestiv „cuptorul cel de fier“. Este arhetipul biblic al unei societăţi industriale.
Ce făcea Egiptul? Ardea energia ieftină furnizată de sclavi, maşina industrială a acelor timpuri. Bogăţia adunată la vârful piramidei era fabuloasă. Acest Egipt al Faraonului divinizat nu mai cunoştea limite, a consumat până când a ajuns să se consume pe sine însuşi. Dumnezeu a intervenit şi l-a pedepsit. Societatea pe care poporul lui Israel urma să o constituie trebuia, în planul divin, să se opună valorilor cultivate de Egiptul bolnav.
Egiptul era o societate ierarhizată, totalitară, cu o agricultura centralizată aflată sub controlul statului. Stă scris în Ieşirea (1 : 13): „De aceea egiptenii sileau încă şi mai straşnic la muncă pe fiii lui Israel. Şi le făceau viaţa amară prin munci grele, la lut, la cărămidă şi la tot felul de lucru de câmp şi prin alte felurite munci…“.
De ce amintesc toate acestea? Fiindcă noi n-am ieşit încă din cuptorul de fier, suntem supuşi paradigmei economiei industriale, gândim în termenii unei civilizaţii care exploatează atât „resursele naturale“ cât şi fiinţele omeneşti pe o scara nemaicunoscută în istoria omenirii.
Trebuie să ieşim din cuptorul de fier al industrialismului şi, în speţă, al agriculturii industriale şi să revenim la agricultura tradiţională. Astăzi, pentru România renaşterea agriculturii tradiţionale ar fi mană cerească. Sfintele Scripturi ne spun că hrana, înainte de orice, este expresia domniei lui Dumnezeu asupra creaţiei şi a iubirii sale faţă de oameni. Este un semn al prezenţei lui Dumnezeu: „Iată, eu le voi ploua pâine din cer“. Episodul biblic al manei cereşti exprimă semnificaţia adâncă a agriculturii tradiţionale. Hrana nu este un produs ci un dar de la Dumnezeu de care trebuie să ne îngrijim cu atenţie. Dacă anul acesta se fac roşii şi dovlecei şi grâu, sau nu se fac, depinde până la urma de vrerea lui Dumnezeu. Acest lucru îl ştie orice ţăran, dar l-a uitat agricultura de tip industrial.
Agricultura tradiţională există în cadrul unei economii smerite care ţine cont de limite. O agricultură care înţelege că noi toţi existăm în cadrul unei alte economii – economia lui Dumnezeu, de la care toate ne vin. Este vorba de Marea economie a creaţiei, aşa cum o numeşte Wendell Berry, un celebrul scriitor agrarian din SUA. În această economie totul se leagă, este interconectat, totul creşte într-o imensă Biserică. Agricultura tradiţională este smerită, ştie să se conformeze Marii Economii a lui Dumnezeu. În fiecare zi ţăranului i se oferă mărturii multiple ale bunătăţii şi puterii divine, de la germinaţia seminţelor până la creşterea holdelor şi sănătatea vitelor. Când ţăranul este smerit, are credinţă şi respectă şi creaţia lui Dumnezeu, el ştie că nu are de ce să se teamă de greutăţi.
Când vorbim de viitorul agriculturii tradiţionale româneşti, trebuie să ne referim în primul rând la această agricultură smerită şi la relaţia ei cu Marea Economie divină. Economia socialistă, ca de altfel şi cea capitalistă, nu era smerită, rupsese legătura cu Marea Economie a lui Dumnezeu, considerându-se pe sine singura economie posibilă. Atât comunismul cât şi capitalismul degenerat de astăzi nu au făcut decât să se răspândească precum o pecingine în cadrul plinătăţii zidite de Dumnezeu şi să tâlhărească lumea creată de El. Parte a industrializării socialiste, agricultura „ştiinţifică“ de pe vremea comunismului nu avea haturi, nu avea limite. A răvăşit satele şi a secătuit pământul. După 1990, agricultura noastră ar fi putut să cunoască o mare renaştere. Din păcate, mulţi ţărani şi majoritatea orăşenilor au continuat sa neglijeze Marea Economie, să nu-i respecte limitele şi să nu-şi asume responsabilităţile pe care le aveau faţă de ea. Autorităţile statului au continuat să fetişizeze sistemul de agricultură industrială, aşa-zisele „elite intelectuale“ au dispreţuit ţărănimea iar ţăranii şi-au luat lumea în cap, au părăsit ogoarele şi au plecat în Occident unde au devenit proletari agricoli. Printr-o politică premeditată de falimentare a agriculturii româneşti, ţăranul a fost obligat să-şi abandoneze rolul tradiţional de iconom al Proprietarului divin, altfel spus a renunţat să mai protejeze şi administreze creaţia lui Dumnezeu.
Nu subvenţiile vor salva satul românesc, ci restaurarea iconomiei, a relaţiilor ţăranului cu Dumnezeu, cu natura şi cu semenii lui de la sat şi de la oraş. Această restaurare a relaţiilor stricate nu se face în vorbe, ci prin măsuri şi fapte concrete.
O agricultură smerită nu se poate dezvolta armonios decât în cadrul unor multiple şi diversificate economii agricole locale. Aceste EAR-uri ar trebui să devină un obiectiv prioritar al statului din mai multe motive. Ele ar furniza ţării hrana de calitate care este un factor-cheie în asigurarea stării de sănătate fizice; ar asigura autonomia alimentară a României şi una dintre bazele producţiei pentru export; ar îmbunătăţi în mod substanţial ocuparea forţei de muncă prin relocalizarea ei în zonele rurale; ar păstra tradiţiile şi valorile româneşti şi ar promova solidaritatea socială. Pentru a realiza în mod concret aceste obiective, statul ar trebui să-şi folosească resursele sale pentru a susţine cu prioritate ţăranii individuali, gospodăriile de subzistenţă şi semi-subzistenţă, fermele mici şi mijlocii care produc în mod sustenabil hrană sănătoasa. Trebuie încurajate pieţele ţărăneşti locale şi luate măsuri ferme împotriva „mafiei“.
Într-un cuvânt, nici agricultura, ca orice altceva, fie ea şi agricultură tradiţională, nu are viitor fără Dumnezeu.
Viticultura este știința care studiază particularitățile agrobiologice ale viței de vie, în vederea satisfacerii lor, prin elaborarea și perfecționarea continuă a tehnologiilor de cultură, în scopul obținerii de recolte mari, relativ constante, de calitate superuioară și eficiente în același timp. Aceasta se ocupă de cultivarea viței de vie pentru obținerea strugurilor. Denumirea de viticultură provine din limba latină ("vitis" - viță de vie; "cultura" - cultivare, îngrijire).
Strugurii se folosesc în stare proaspătă pentru producerea:
Vinurilor
Spumantelor
Divinurilor
Alte produse alcoolice
Producerea stafidelor
Industria alimentară
Bobițele de struguri conțin până la 35% glucide (glucoză, fructoză), vitaminele A,C,P,PP,B1,B2,B6; 11 acizi organici (acid dartric, acid malic, acid fosforic, acid malic, ș.a.); 24 microelemente (Mn, Zn, I, Ti, etc.); multe săruri minerale (K – 235 mg %, Ca, Na, P2O5, ș.a.).
Viticultura are o importanță deosebită având în considerare că vița de vie poate fi cultivată pe pante, soluri nisipoase, adică pe locuri puțin utile pentru culturile agricole.
S-a calculat că eficiența economică a viticulturii pe glob este mai înaltă decât a culturilor agricole de câmp de 10 ori.
Datorita dorintei de a trai mai santos si a poluarii din ce in ce mai mari a apelor, au aparut crescatoriile artificiale de pesti, cele mai renumite fiind cele de pastrav. Crescatoriile artificiale au aparut si ca o modalitate de comercializare si rezervare a unor specii de peste.
Pastravul si somonul fac parte din familia Salmonidelor care isi ia numele dupa reprezentantul acestei familii, vestit prin inot si salt, somonul. Trasatura comuna a acestei familii este inotatoarea adipoasa, aflata intre inotatoare dorsala si coada. Acestor specii le place apa limpede, bogata in oxigen,aflata in aproprierea izvoarelor, raurilor si lacurilor de munte. Familia mai poarta numele si de “pesti nobili”, deoarce carnea lor este foarte buna, lipsita de oase dure si maruntaie, fiind usor de consumat. Pentru ca apele sunt poluate, spatiul de viata al pestilor s-a diminuat, cresterea artificiala a pestilor devenind o necesitate.
Cele mai importante salomide pentru cultura artificiala sunt:
- Pastravul indigen (Salmo trutta f. fario L.) Aceasta specie se deosebeste de restul prin colorit si aspectul punctelor de culoare rosie si neagra. Distributia puncteor difera de la exemplar la exemplar, la fel ca si marimea lor. Biotopul si habitatul unui pastrav indigen influenteaza considerabil forma si culoarea infatisarii sale. Nisipul gri si fin de pe fundul unui rau sau parau ii confera un aspect argintiu intrerupt de putine puncte mici, in timp ce un prundis acoperit cu alge maro conditioneaza un colorit galben al zonei ventrale si o punctare intensa, rosie, a flancurilor si a inotatoarelor codale si adipoase. Au aparut in unele locuri si specii cu trasaturi distinctive bine definite determinate de habitat. Deoarece in multe locuri au fost amestecate diverse specii de pesti, trasaturile determinate de felul apelor s-au sters, ducand la o uniformitate a aspectului exterior. Daca ii mutam intr-un biotop diferit caracteristicile lor pot sa se schimbe rapid. Culoare si coloritul pestilor se duce o data cu imbatranirea.
Acest tip de pastrav este crescut mai mult pentru popularea apelor naturale, decat pentru consum. Pastravul indigen trebuie crescut in captivitate, acceptand hrana artificiala numai dupa o obisnuinta timpurie si sunt in multe privinte mai greu de administrat decat rudele lor provenite din America, pastravul curcubeu si fantanelul. Insa, pe de alta parte, el este mai rezistent impotriva multor boli. Cresterea in captivitate a pastravului indigen este destul de usor de realizat, doar ca foarte putini reusesc sa aiba succes cu aceasta.
- Pastravul curcubeu (Oncorhynchus mykiss sau Salmo gairdneri)
Numele lui provine de la dungile de culoare violet pana la rosie care traverseaza pestele pe lateral de la opercul pana la coada. Dungile de curcubeu sunt colorate pe lateral in rosu. Aceste dungi sunt foarte intense si evidente la masculii batrani in perioada de reproducere. Pestii care nu mai sunt apti de reproducere sunt de culoare argintie si sunt usor de identificat. Si aceasta specie prezinta puncte negre care sunt raspandite pe tot corpul, dar exista si specii la care lipsesc cu desavarsire. Exista pastravi carora le lipseste complet pigmentul negru, fiind denumiti albinosi. Culoarea lor este un galbui deschis, dar poate ajunge si la galben – portocaliu. Acestea din urma este crescut de cei pasionati de piscicultura si sunt numiti pastravi aurii.
Acest tip de pastrav provine din America de Nord si sa raspandit foarte repede deoarce el este un peste foarte putin pretentios si se adapteaza foarte repede. Comparativ cu pastravul indigen, acest peste este mai putin pretentios cand vine vorba de mancare. El poate sa traiasca si in ape de calitate slaba sau murdare si isi cauta singur hrana. Poate fi crescut si la temperaturi destul de ridicate ca 27 ˚C (stare latenta). Pastravul curcubeu este crescut si ca peste de consum.
Un lucru ciudat este faptul ca sezonul de depunere al icrelor la pastravul curcubeu variaza. Exista neamuri de pastrav curcubeu care devin maturi sexual toamna devreme, dar si primavara tarziu, chiar vara. In crescatoriile artificiale sezonul de depunere a icrelor poate fi manipulat artificial. In unele cazuri pastravul curcubeu nu isi mai depune ouale, acestea ramanand in cavitatea abdominala pana la sezonul urmator, bineinteles, acestea nu mai sunt apte pentru a fi fecundate.
- Pastravul fantanel (Salvelinus fontinalis)
Este o specie destul de raspandita in lumea intreaga, provenind din America de Nord. Zona ventrala si inotatoarele sunt rosiatice, zona dorsala cu irizatii de marmura. Prezinta si puncte rosii inconjurate de albastru. Aceasta specie de pastrav iubeste apele limpezi si reci. Ii place sa urce spre izvoarele raurilor si paraurilor pentru a se putea inmulti pe cai naturale. Deoarce, zona izvoarelor este saraca in hrana si este relativ mica, pastravul nu poate sa se dezvolte suficent. El ramane relativ mic, de 12 – 15 cm, in anul trei de viata. Daca acesti pesti se aduc in captivitate si sunt bine hraniti, ei pot sa se dezvolte foarte repede si sa capete o greutate mare, chiar dupa ani de zile hraniti cu putina hrana. Acesta este un fenomen mai rar intalnit la alte animale. Pentru iubitorii de pescuit, acest peste este o prada usoara, deoarce este foarte lacom si se ingramadeste la mancare. Desi poate face anumite boli el este un peste usor de crescut in pastravarii, pentru popularea apelor.
- Hibrizi
Din aceasta specie face parte pestele tigru, caracterizat prin lipsa punctelor si irizatiilor de marmura in tonuri deschise care apar si pe flancuri. Este hibridul sterp al incrucisarii dintre fantanel si indigen. Pastravul indigen se incrucisaza cu cel arctic (Salvelinus alpinus L.) si ies hibrizi care au un colorit asemanator cu cel al pastravului arctic.
Mai exista si alte specii de salmonide ca : Lostrita (Hucho hucho), Coregonul (Coregonus lavaretus L.), Lipanul (Thyimallus thymallus).
In concluzie, in functie de felul pastravariei pe care vreti sa o faceti, de comercializare sau doar din pasiune, putei sa va cumparati diverse specii de pastravi.
Piaţa de prelucrare a cărnii a înregistrat o uşoară scădere în 2011, pe fondul reducerii vânzărilor. Nici anul 2012 nu se anunţă mai bun pentru mezelari.
“Ca volum, piaţa a scăzut cu 10%, iar din punct de vedere financiar s-a înregistrat o scădere cu 5%. Principalul motiv este majorarea TVA-ului care a dus la o micşorare dramatică a vânzărilor”, a spus preşedintele Asociaţiei Române a Cărnii, Radu Timiş.
El a mai arătat că şi pentru 2012 sunt aşteptate scăderi importante, dar acest lucru poate însemna şi o reglare a unei pieţe de un milliard euro controlate în mare măsură de cinci mari producători Aldis, Cris Tim, Angst, Caroli Foods Group si Elit Cugir, care asigură 40% din vânzările de mezeluri.
Vom avea în continuare pe piață ouă marcate cu cifra 3, acestea provenind de la găini crescute în cuşti modernizate.
Începând cu data de 1 ianuarie 2012, vor fi produse şi comercializate în continuare pe piaţa românească ouă marcate cu cifra 3, pentru categoria respectivă de ouă, dar, spre deosebire de situaţia din anul 2011, cifra 3 semnifică faptul că ouăle provin de la găini crescute în baterii (cuşti) îmbunătăţite (modernizate) conform normelor europene, fapt care garantează vânzarea lor către consumatori, potrivit Autorității Naţionale Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor.
Începând cu data de 1 ianuarie 2012, pe piaţa naţională se comercializează următoarele categorii de ouă pentru consum: marcate cu cifra 0 – ouă din producţie ecologică, pentru care există norme stricte legate de suprafaţa, dar şi de furajele care se administrează găinilor; marcate cu cifra 1 – ouă de la găini crescute în sistem alternativ, respectiv în hală, dar şi cu acces într-un padoc exterior, iar hrănirea acestora se face cu furaje clasice; marcate cu cifra 2 – ouă de la găini crescute în hale, la sol, hrănite cu furaje clasice; marcate cu cifra 3 – ouă de la găini crescute în baterii (cuşti) îmbunătăţite (modernizate), conform normelor europene.
Ouăle provenite de la găini crescute în cuşti nemodernizate nu mai pot fi vândute pe piaţă, în coajă, ci vor fi trimise către procesare industrială.
